Categorii
Parenting

Alienarea parentală – abuz emoțional asupra copilului

În 1987, dr. Richard Gardner a vorbit pentru prima dată despre sindromul de alienare parentală, spunând că este o încercare conștientă sau inconștientă a unui părinte de a se comporta în așa fel încât să înstrăineze copilul de celălalt părinte. Mai târziu, el a extins conceptul adăugând că pot exista factori care apar în interiorul copilului, independent de contribuțiile părinților care favorizează dezvoltarea sindromului. Astăzi, majoritatea experților în sănătate mintală sunt de acord că acel comportament de alienare parentală este evident în multe cazuri de divorț și custodie, în special în divorțurile cu conflicte mari.

Concret, procesul alienării parentale presupune un șir de acțiuni, un set de strategii ce cuprind gânduri și maniere nonverbale prin care copilului ”i se spală creierul”, în încercarea de a i se șterge amintirile și iubirea pentru părintele său.

Există cazuri în care copilul învață că petrecerea timpului cu tatăl echivalează cu o trădare față de mamă, cu lipsa loialității față de aceasta sau, după caz, timpul petrecut cu mama echivalează cu o trădare față de tată.

Când alienarea este severă, copilul refuză adesea să-l vadă pe celălalt părinte, chiar dacă nu există dovezi de abuz fizic sau emoțional. În plus, copilul nu va putea, de obicei, să vadă nici o calitate pozitivă a celuilalt părinte.

Cercetările sugerează că expunerea la comportamente de alienare a părinților în copilărie poate avea un impact profund asupra sănătății mintale a acelor copii mai târziu în viață, inclusiv întâmpinarea unor tulburări de anxietate și reacții la traumă.

Alienarea parentală poate fi identificată prin prezența a cinci factori:

(1) copilul refuză, se opune sau evită o relație cu un părinte;

(2) copilul a avut o relație pozitivă cu acel părinte înainte de a-l respinge;

(3) nu există dovezi de abuz sau neglijență comise de părintele respins;

(4) celălalt părinte a folosit mai multe comportamente de alienare parentală;

(5) copilul prezintă manifestări comportamentale de alienare parentală.

Ce fel de persoană ar încerca să înstrăineze un copil de celălalt părinte?

Acest fenomen provine adesea de la un  părinte care este narcisist și/sau instabil emoțional. El poate fi motivat de o dorință de răzbunare sau poate avea nevoie de ”o ieșire” atât de disperată încât își transferă durerea și furia asupra copilului.

Fenomenul alienării parentale este recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a fost introdus în Manualul de e Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale- DSM 5, ca diagnostic psihiatric ( „abuz psihologic asupra copiilor”), recunoscut de către Colegiul Psihologilor din România, și de Instanțele juridice românești. Fenomenul de alienare parentală sau de ,,abuz asupra copilului” este conturat la nivel de legislație prin intermediul Legii nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

***

Referințe:

www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC9026878/

www.drmarkgoldsteinphd.com

legalup.ro/alienarea-parentala/

Categorii
Psihologie

Atacul de panică

În cadrul tulburărilor de anxietate atacul de panică se evidențiază ca un tip particular de frică. DSM-5 (Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale) precizează că ”atacul de panică este caracterizat de teamă sau disconfort care cresc rapid în intensitate, ating un vârf în câteva minute și sunt însoțite de simptome somatice și/ sau cognitive”.

Atacul de panică poate fi înspăimântător. Când apare avem senzația că ne pierdem controlul, că facem infarct sau că suntem pe punctul de a muri. Mulți oameni au doar unul sau două atacuri de panică în viața lor. 

Problema dispare atunci când o situație stresantă se termină. Dar dacă avem atacuri de panică recurente, neașteptate și petrecem perioade lungi cu teama constantă că un alt atac de panică va apărea, este posibil să avem o afecțiune numită tulburare de panică.

Dacă cel puțin unul dintre atacurile de panică a fost urmat timp de cel puțin o lună de grija persistentă că va apărea un nou atac de panică, dacă a fost urmat de evitarea activităților fizice și a situatiilor  necunoscute, atunci este posibil să suferim de tulburare de panică.

Deși atacul de panică în sine nu pune viața în pericol, el ne poate afecta în mod semnificativ calitatea vieții.

Printre simptome se numără: bătăi accelerate ale inimii; senzație de leșin; transpiraţie; greaţă; dureri în piept; dificultăți de respirație; tremur; bufeuri; frisoane;  senzație de sufocare; ameţeală; senzație de gură uscată; un sentiment de teamă sau frică de a muri; furnicături la nivelul degetelor.

Este important să fim conștienți de faptul că majoritatea acestor simptome pot fi, de asemenea, simptome ale altor afecțiuni sau probleme, așa că probabil nu avem întotdeauna un atac de panică. De exemplu, este posibil să avem bătăi accelerate ale inimii în cazul unor probleme cu tensiunea arterială.

Majoritatea atacurilor de panică durează între 5 și 20 de minute.  Există și cazuri în care pot dura până la o oră.

O situație specială este atacul de panică nocturn, adică trezirea din somn în stare de panică.

Când avem de-a face cu un atac de panică, primul lucru pe care trebuie să îl știm este că atacul de panică nu este periculos din punct de vedere fizic, deși se poate simți așa, nu vom muri din cauza unui atac de panică.

Dacă atacurile de panică se datorează anxietății, opțiunile de gestionare pot include: terapie cognitiv-comportamentală, tehnici de management al stresului, tehnici de relaxare.

Cum să facem față unui atac de panică

–  Este important să nu lăsăm teama de atacuri de panică să ne controleze.

–  Să continuăm să fim activi. Dacă este posibil, să încercăm să rămânem în situația care ne-a declanșat atacul de panică până când anxietatea dispare.

– Să ne confruntăm frica. Dacă nu fugim de ea, ne dăm șansa de a descoperi că nimic rău nu se va întâmpla.

– Să ne concentrăm pe vizualizarea imaginilor pozitive, pașnice și relaxante.

– Să ne amintim că viața nu ne este în pericol.


Două exerciții simple care pot ajuta în caz de atac de panică:

1.      Exercițiul de respirație

Ne poate fi util să inspirăm cât de încet, profund și ușor putem, pe nas. Expirăm încet, profund și ușor pe gură. Închidem ochii și ne concentrăm pe respirație.

Unii oameni consideră că le este mai ușor să practice acest exercițiu de respirașie conștientă dacă numără în gând de la 1 la 5 pentru fiecare inspirare și fiecare expirare.

2.      Tehnica 5-4-3-2-1

Este o tehnică de calmare, simplă, dar eficientă pentru a ne recăpăta controlul asupra minții și a ne readuce în prezent.

Această tehnică încorporează toate cele 5 simțuri pentru a ne ajuta să ne amintim ce ne spun simțurile despre lumea înconjurătoare. Poate fi practicată oriunde ne-am afla și oricând ne simțim anxioși sau copleșiți.

Această tehnică NU este o magie care face să dispară toate problemele sau care distrage atenția unei minți hiperactive, însă ea ne poate ajuta să întrerupem tiparele nesănătoase de gândire.

Acest exercițiu în 5 pași necesită 60 de secunde.

– Văz: Privim în jur și identificăm 5 lucruri. De exemplu: ”văd laptopul, văd cana”.

– Tactil (pipăit): Atingem 4 lucruri din jurul nostru pentru a le simți textura. De exemplu: ”simt podeaua, simt telefonul”.

– Auz: Ascultăm 3 sunete din jurul nostru. Ar putea fi sunetul traficului sau  ticăitul ceasului. Ori ne putem reaminti 3 sunete care ne plac și spunem ”aud sunetul ploii, aud sunetul mării”.

 – Miros: Mirosim 2 lucruri din jur. De exemplu: ”miros părul, miros bluza”. Sau ne putem aminti două dintre mirosurile preferate și ne gândim la ele.

– Gust: Gustăm 1 aliment pe care îl avem în preajmă. Dacă nu avem nimic de mâncare în acel moment, ne putem gândi la un aliment care ne place. De exemplu, putem spune: ”gust un măr”.

 
După un atac de panică

– Este important să ne gândim la propria îngrijire, să fim atenți ce are nevoie corpul nostru după un atac de panică. De exemplu, am putea avea nevoie să ne odihnim, să mâncăm sau să bem apă.

–  Este util să spunem cuiva în care avem încredere că am avut un atac de panică.


Important!

Specialistul în sănătate mintală (psihiatru sau psiholog clinician)  poate efectua o evaluare și ne poate ajuta să gestionăm cât mai corect simptomele.

Categorii
Psihologie

Iertarea – subiect psihologic, social și biologic

Iertarea nu înseamnă doar să accepți ce s-a întâmplat sau să încetezi să fii supărat. Mai degrabă, iertarea implică o transformare voluntară a sentimentelor, atitudinilor și comportamentului tău, astfel încât să nu mai fii dominat de resentimente și să poți exprima compasiune, generozitate sau altele asemenea față de persoana care ți-a greșit. Iertarea este considerată un proces important în psihoterapie sau consiliere (adaptare – Dicționarul de psihologie APA- Asociația Americană de Psihologie).

„Iertarea este un subiect psihologic, social și biologic. Este adevărata conexiune minte-corp”. – Loren Toussaint, PhD, profesor de psihologie la Luther College, din Decorah, Iowa.

Cercetările lui Toussaint au arătat că pentru oamenii religioși rugăciunea poate stimula iertarea. El și colegii săi au studiat americani și indieni din medii creștine, hinduse și musulmane. Ei au descoperit că cei care au rostit o scurtă rugăciune pentru partenerul lor au fost mai reținuți în fața unor afirmații precum „Când partenerul meu îmi greșește, fac ceva pentru a răspunde la fel” (International Journal of Psychology , 2015).

Există mai multe tipuri de iertare

Iertarea divină este iertarea lui Dumnezeu sau a unei Puteri Superioare.

Iertarea de sine se referă la experiența auto-condamnării și la capacitatea de a o ușura.

De ce este atât de dificilă iertarea de sine?

Greșelile sunt în strânsă legătură cu convingerile fundamentale despre noi înșine, cum ar fi „Întotdeauna spun lucruri greșite”. Iertarea de sine cere ca astfel de credințe să fie identificate și abordate.

Iertarea celorlalți presupune să fi fost jignit sau nedreptățit.

În timp ce încă există dezbateri în teologie, filozofie și științe umaniste despre ce este iertarea, științele sociale au căzut la o înțelegere. Iertarea celorlalți vine în două moduri care sunt separate, nu neapărat conectate între ele. Iertarea decizională este o intenție comportamentală de a nu căuta răzbunare și de a trata vinovatul ca pe o persoană valoroasă. Iertarea emoțională este înlocuirea emoțiilor negative legate de acea persoană cu emoții pozitive orientate spre ea, cum ar fi empatia, compasiunea sau iubirea.

Iertarea decizională și emoțională sunt experiențe interne, nu experiențe sociale.

În viața de familie, iertarea are un rol important în menținerea independenței și a relațiilor dintre membrii familiei. S-a demonstrat că iertarea în cadrul familiilor crește funcționarea pozitivă a familiei, în timp ce lipsa iertării face opusul. Soții care se pot ierta unul pe altul creează relații îmbunătățite nu numai unul cu celălalt, ci și cu copiii lor.

Contexte ale iertării

Există trei contexte pentru iertare. Ele sunt: (1) iertarea altei persoane, (2) iertarea de sine și (3) iertarea situației sau circumstanței.

Iertarea promovează continuitatea relațiilor interpersonale prin repararea rănilor și abaterilor inevitabile care apar în interacțiunea socială.

Etapele iertării

Oamenii par să treacă prin aproximativ cinci etape previzibile în timp ce se confruntă cu problemele care le blochează renunțarea la resentimente și trecerea mai departe. Aceste etape pot fi repetate, alternate sau depășite.

• Trezirea: realizăm că avem o problemă care ține de propriul nostru fel de a fi.

• Mânie/Resentimente: Resentimente, accese de furie, adesea din cauza durerii nerezolvate.

• Tristețe/Rănire: Sentimente variind de la tristețe la disperare, care sunt adesea blocate de frică și sunt dureros de trăit.

• Integrare/Acceptare/Renunțare: După ce am simțit sentimentele renegate sau nedorite – învățăm din ele și avem noi perspective; creștem.

• Reinvestire: reinvestirea a eliberat energie în viață și relații în mod conștient și deliberat.

Adevăratul sens al iertării este să decidem intenționat să renunțăm la furie și resentimente și să simțim empatie și compasiune.

Iertarea poate ajuta la reducerea depresiei, anxietății și a unor tulburări psihice.

***

Exercițiu/ vizualizare:

Iertare = Eliberare

„Te iert și te eliberez. Sunt liber(ă) și  tu ești liber( ă)”.

 „Iartă-mă și eliberează-mă. Mulțumesc. „

 ”Îi iert pe toți cei care mi-au greșit în trecut. Mă iert pe mine însămi/ însumi.”

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Parentificarea sau inversarea rolului părinte-copil

Parentificarea apare atunci când părinții caută la copiii lor sprijin emoțional și/sau practic, mai degrabă decât să-l ofere. Prin urmare, copilul devine îngrijitorul.

Cuvântul parentificare a fost inventat de psihiatrul Ivan Boszormenyi-Nagy, unul dintre fondatorii terapiei de familie. Cuvântul descrie ce se întâmplă atunci când rolurile de părinte și copil sunt inversate.

Această inversare a rolului perturbă procesul natural de dezvoltare al copilului. În cele mai multe cazuri, are efecte negative de anvergură asupra sănătății mentale și fizice ale copilului.

Parentificarea instrumentală vs. Parentificarea emoțională

În cazurile de parentificare instrumentală, copiii își asumă responsabilități practice, precum:

  • A avea grijă de frați sau alte rude pentru că un părinte nu poate
  • Asumarea sarcinilor de menaj, cum ar fi curățănia, cumpărăturile…
  • A fi îngrijitor pentru un părinte cu dizabilități, boală sau tulburări de sănătate mintală

Parentificarea emoțională implică un copil care oferă sprijin emoțional unui părinte, inclusiv:

  • Ascultă un părinte vorbind despre problemele proprii și îi oferă sfaturi
  • Este mediator între un părinte și un alt membru al familiei
  • Este confident pentru părinte

Simptomele copilului parentificat

Un adolescent parentificat poate prezenta următoarele simptome:

  • Anxietate, în special în ceea ce privește grija față de ceilalți
  • Depresie
  • Gândurile de sinucidere
  • Surmenaj compulsiv atunci când î-și îndepliniește responsabilitățile la școală și acasă
  • Sentimente de vinovăție și rușine
  • Îngrijorare neîncetată
  • Izolare socială
  • Simptome fizice de anxietate și depresie, cum ar fi dureri de stomac, dureri de cap etc.

Sursă: www.newportacademy.com/

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Psihologie

Rolul muzicii în dezvoltarea copiilor

Pentru a folosi muzica în dezvoltarea timpurie a copilului trebuie să avem o imagine de bază a modului în care se petrece această etapă. Dezvoltarea timpurie a copilului poate fi descrisă în funcție de cinci aspecte:

Social/ Emoțional:  Copiii au nevoie de siguranță fizică și emoțională. Ei trebuie să simtă că sunt iubiți.

Comunicare/ Limbă:  Copiilor trebuie să li se vorbească, de la naștere și chiar înainte. De asemenea, trebuie să fie ascultați.

Autoajutor/ Adaptare:  Copiii au nevoie să exerseze și să aibă experiențe reale pentru a-și spori încrederea în ei. Este esențial ca ei să învețe să fie independenți în stadiile cheie de dezvoltare. 

Abilități fizice/ motorii : Maria Montessori a spus că „Joaca este munca copilului”. Jocul este vital pentru dezvoltarea creierului și a abilităților motorii și s-a dovedit că îi face pe copii mai inteligenți. Joaca este munca lor și trebuie să-i lăsăm să lucreze.  

Cognitiv: Aceast aspect presupune capacitatea copilului de gândire critică și de rezolvare a problemelor. Abilitățile intelectuale și mentale sunt învățate și hrănite prin experiență. Copiii mici sunt ca niște bureți, ei absorb totul, cu cât sunt expuși mai mult, cu atât se dezvoltă mai mult.

Efectele muzicii asupra dezvoltării limbajului pot fi observate în activitatea cerebrală

Studiile  au indicat că muzica dezvoltă partea stângă a creierului despre care se știe că este implicată în procesarea limbajului și că poate conecta circuitele creierului în moduri specifice.

În anii 1990 cercetările au sugerat că ascultarea muzicii clasice i-ar face pe bebeluși mai inteligenți. Se pare că există ceva adevăr în acest fenomen, care uneori este numit „efectul Mozart”.

Muzica poate liniști bebelușii și copiii mici, oferind creierului lor șansa de a lucra cu sunetele, care sunt, în esență, materiile prime ale limbajului.

Îi ajută să-și dezvolte vorbirea. Așa cum bebelușii bâlbâie în timp ce încearcă să învețe cuvinte, ei pot îngâna muzica, testându-și, de fapt, capacitatea de a reproduce muzica pe care o aud. Această experiență îi ajută pe bebeluși să-și tonifice mușchii de care au nevoie pentru a vorbi și pentru a cânta.

Îmbunătățește abilitățile motorii. Muzica stimulează experiența senzorială a bebelușului și-i oferă o modalitate de a-și exersa abilitățile motorii, mișcându-se în ritm, de exemplu.

Muzica poate întări legăturile părinte-copil. Când un părinte cântă sau se mișcă în ritmul muzicii împreună cu un copil, creierele celor doi eliberează oxitocină, un hormon de legătură care oferă un sentiment de pace și bunăstare.

Recomandări:

✔️ Șezătoare muzicală cu Claudia

 Detalii: https://www.facebook.com/SezatoareaMuzicala

✔️ Atelierele Bubu- Atelierul de Muzică, la Opera Comică pentru Copii

✔️ Atelierele Emei- ”Magia sunetelor”

Categorii
Dezvoltare Personală

Diferențe între Consilier pentru dezvoltare personală, Psiholog, Psihiatru

Consilierul pentru dezvoltare personală  are studii superioare finalizate prin examen de licență. Este un specialist care lucrează numai cu persoane sănătoase din punct de vedere psihic.

El își ajută clienții să-și identifice obiectivele, aspirațiile, potențialul și să vină cu soluții viabile la problemele care le provoacă suferință emoțională.

Metodele şi tehnicile de lucru ale consilierului pentru dezvoltare personală sunt: explorări mentale, proiecţii mentale, identificări, simulări, interviuri structurate şi semistructurate, jocuri de rol.

Tipuri de situaţii problemă pe care consilierul pentru dezvoltare personală le poate aborda împreună cu clientul său: relaţii defectuoase în familie sau societate, blocaje emoţionale diverse, dezvoltarea abilităților de comunicare, îmbunătățirea stimei de sine.

Psihologul este licențiat al Facultății de Psihologie. Este un profesionist în domeniul sănătății mintale care utilizează evaluări psihologice și terapie prin vorbire pentru a ajuta oamenii să învețe să facă față mai bine problemelor de viață, relațiilor și condițiilor de sănătate mintală.

Psihologul nu scrie rețete.

Tipuri de situaţii problemă pe care psihologul le poate aborda împreună cu clientul său: gânduri, emoții sau comportamente care par scăpate de sub control și care afectează negativ relațiile, munca sau sentimentul general de bunăstare, probleme legate de adicții (droguri, alcool, jocuri de noroc…), tulburări de alimentație, depresie, anxietate, tulburări de personalitate ( paranoidă, schizoidă, schizotipală; antisocială, borderline, histrionică, narcisistă; evitantă, dependentă, obsesiv-compulsivă).

Psihologul și psihiatrul sunt profesioniști în domeniul sănătății mintale. Domeniul lor de expertiză este mintea – și felul în care afectează comportamentul și bunăstarea. Ei lucrează adesea împreună pentru a preveni, diagnostica și trata bolile mintale.

Psihiatrul este absolvent al Facultății de Medicină.

El tratează de obicei afecțiuni de sănătate mintală mai complexe decât psihologii, în special cele care necesită medicamente sau tratamente medicale.

Un psihiatru este autorizat să scrie rețete. Multe tulburări mentale pot fi tratate eficient cu medicamente specifice.

*** Înainte de a lua legătura cu un consilier pentru dezvoltare personală, un psiholog sau un psihiatru este nevoie de o autoevaluare sinceră a simptomelor și a experiențelor de zi cu zi.

NU încercați să autodiagnosticați nicio afecțiune specifică de sănătate mintală, ci doar conștientizați și notați comportamentele, emoțiile și modelele de gândire care sunt nesănătoase și perturbatoare pentru viața de zi cu zi.

Categorii
Parenting

Trei idei de a petrece timpul liber cu un copil de 2 ani jumate

Ema împreună cu mama la Teatrul Mititel

La 2-3 ani jocul este important. Copiii învață prin joc. Le place să se joace cu ceilalți, să picteze cu degetele sau cu o pensulă, să țopăie în pat sau pe o trambulină. Le place să petreacă timp cu părinții.

Fie că ești părinte sau bunic, îți propun trei idei de a petrece timpul liber cu micuțul tău.

1. O scurtă incursiune în lumea trenurilor

O activitate potrivită pentru copii începând cu vârsta de 2 ani și jumătate este o scurtă incursiune în lumea trenurilor.

Dacă locuiești în București sau ești în vizită în București vă recomand să vizitați Muzeul CFR și apoi să faceți o scurtă călătorie cu trenul către Aeroportul Internațional Henri Coandă.

* Muzeul CFR a fost inaugurat la 10 iunie 1939, sub denumirea Muzeul Ceferiștilor, în cadrul serbărilor „Ceferiadei”, care aniversau 70 de ani de la deschiderea căii ferate București Filaret-Giurgiu.

Adresă: Calea Griviței 193B, București

Program: miercuri- duminică, 10.00-16.00

Preț: 6 lei/ adult

”Pe teritoriul actual al României, primele căi ferate au apărut în Transilvania în secolul al XIX-lea, pe când aceasta se afla în componența Austro-Ungariei. Prima cale ferată uzinală cu tracțiune animală a fost construită la Uzinele Reșița în 1846. Aceasta a fost urmată de calea ferată Oravița-Baziaș, dată în funcțiune la 20 august 1854.

În Principatele Române, primele căi ferate au fost construite în concesiune cu firme străine. La 26 august 1869 este dată în folosință linia București-Giurgiu, urmată de linia spre Buzău”, precizează wikipedia.

* CFR Călători asigură circulația pe ruta București Nord – Aeroportul Internațional Henri Coandă și retur.

Durata: aproximativ 20 – 25 minute/ rută.

Preț: 5 lei/ adult  ( biletul se poate cumpăra direct din tren)

2. O zi la picnic

Un picnic este o evadare perfectă din rutina zilnică.

Îți recomand Parcul Mogoșoaia sau orice parc din apropierea casei tale care permite așezarea unei pături pe iarbă.

Picnicurile sunt ocazia perfectă de a-ți face copiii să se simtă iubiți și auziți.

Activitatea în aer liber reduce nivelul de anxietate.

Așadar, luați o pătură, câteva jucării și ceva de mâncare și porniți la drum 😊

3. Spectacole de teatru

Recomand:

* spectacolele Teatrului Mititel . După fiecare spectacol doamna Maia Gherasim oferă părinților oportunitatea de a crea o jucărie împreună cu copilul, jucărie pe care fiecare o ia acasă, ceea ce face ca joaca pe tema spectacolului să continue și acasă 😊. O altă idee drăguță este implicarea părinților în spectacol și faptul că la final copiii se pot juca cu recuzita. Încercați, nu veți regreta! 😊

* spectacolele Teatrului de Păpuși Bibabo. La finalul spectacolului actorii vin printre copii împreună cu păpușile protagonoste, astfel copiii le pot atinge și se pot ”împrieteni” cu ele.

* spectacolele din seria ”Bubu”, de la Opera Comică pentru Copii. Scena spectacolelor este amenajată ca un loc de joacă și astfel copiii devin ”actori”. 😊

Spectacolele acestor teatre sunt potrivite pentru copiii cu vârste cuprinse între 2-3 ani. Mergeți cu încredere!

Programul spectacolelor îl puteți afla de pe facebook, accesând pagina teatrului menționat. 

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

De asemenea, îți recomand și blog-urile mele: https://simonaionita.blogspot.com/ și http://carteindar.blogspot.com/

Categorii
Parenting

Dezvoltarea limbajului emoțional

Este normal ca la vârsta de doi ani să aibă crize de furie. Dar dacă copilul tău are cinci ani sau mai mult și încă are multe crize, ar putea avea nevoie de ajutor pentru a învăța să-și controleze emoțiile sau comportamentul. Acest lucru se numește „autoreglare”.

Copiii experimentează emoții înainte de a putea folosi cuvinte pentru a descrie acele emoții. De asemenea, copiii înțeleg limbajul înainte de a-l putea folosi ei înșiși.

Poți ajuta copilul să înțeleagă ceea ce simte, ajutându-l să-și dezvolte „limbajul emoțional”.

Chiar și la vârsta de 3 sau 4 ani, copilul tău are preferințe și antipatii distincte, iar personalitatea lui se dezvoltă din ce în ce mai mult în fiecare zi.

Copiii de 3 și 4 ani pot folosi lovirea, mușcarea sau împingerea ca o modalitate de a rezolva conflictele. Pur și simplu nu înțeleg încă diferența dintre interacțiunile adecvate și nepotrivite.

Este datoria ta să-ți înveți copilul că există modalități corecte și greșite de a-ți exprima emoțiile și de a rezolva problemele cu ceilalți.

Pentru a-ți ajuta copilul să facă față emoțiilor, ia în considerare și să-l înveți să-și privească emoțiile dintr-o perspectivă plină de compasiune.

Folosirea unui limbaj care exprimă validarea este de asemenea utilă. Îi arată copilului că nu greșește că simte așa cum simte și că este acceptat și iubit necondiționat.

Cum poți valida emoțiile copilului tău?

– Ascultă cu adevărat

Arată-i copilului tău că ești interesat de ceea ce simte .

Concentrează-te doar asupra copilului, fără distragerea atenției.

Arată că asculți folosind limbajul corpului și vocea. Poți să te apleci spre el și să dai din cap în timp ce vorbește. Poți spune lucruri precum „Mmmhmmm” și „Înțeleg ce vrei să spui”.

– Lăsă-ți copilul să simtă emoția pe deplin

A spune cuiva „să nu-și mai facă griji” sau să se „relaxeze” atunci când este supărat, de obicei, nu funcționează foarte bine. În plus, a-i spune copilului să nu se simtă într-un anumit fel este ca și cum ai spune: „Ceea ce simți este greșit sau inacceptabil”. Nu ajută copilul să învețe să recunoască și să facă față emoțiilor dificile. În schimb, îi învață să evite și să suprime acele emoții.

În loc să spui: ” Îl placi pe Matei! Este prietenul tău!”

Poți spune: „Înțeleg că te-ai supărat pe Matei.”

– Încearcă să nu „remediezi” problema pentru a face emoția să dispară

Ajută-ți copilul să învețe să identifice și să rezolve singur problemele. Este ușor să vrei să-ți protejezi copilul de emoțiile dificile, dar aceste emoții fac parte din viață. Când nu încerci să-ți scutești copilul de ele, îl ajuți să deprindă abilități pentru a le controla.

– Amintește-ți că fiecare emoție este acceptabilă, dar nu orice comportament este acceptabil

Validarea sentimentelor copilului tău nu înseamnă că trebuie să cedezi de fiecare dată când copilul tău își dorește ceva. De asemenea, nu înseamnă că îi permiți copilului să se comporte în moduri nepotrivite. De exemplu, este util să arăți înțelegere când copilul tău este furios pe un prieten de la locul de joacă. Nu este în regulă să-ți lași copilul să-și exprime furia împingându-l pe prieten sau spunând lucruri răutăcioase.

„Reglarea emoțiilor necesită atât de multe abilități, inclusiv atenție, planificare, dezvoltare cognitivă și dezvoltarea limbajului”, a spus Pamela Cole, PhD, psiholog la Universitatea Penn State care studiază reglarea emoțiilor în copilăria timpurie. Capacitatea copiilor de a-și gestiona emoțiile dificile depinde de genetică, de temperament, de mediul în care cresc și de factorii externi. Dar părinții, profesorii și alți îngrijitori joacă toți un rol esențial în a-i ajuta pe copii să învețe să-și gestioneze emoțiile. (https://www.apa.org/topics/parenting/emotion-regulation )

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Amenințările „goale”

Amenințările „goale” reprezintă modalitatea unui părinte de a încerca să recâștige controlul asupra unei situații. Cel mai des acestea sunt adresate fără intenție:

”Cere-ți scuze fratelui tău, sau îți iau telefonul!”


”Termină-ți broccoli, sau nu vei putea merge la joacă!”


”Dacă nu te speli pe dinți, nu vei mai primi nimic dulce!”

Sunt numite amenințări „goale” fiindcă de obicei nu reușești să le respecți sau nu au drept consecință comportamentul pe care îl aștepți de la copil.

Copilul învață rapid când să te ia în serios și când să nu te ia în serios.

Amenințările „goale” sunt comune pentru părinții cărora nu le place să-și pedepsească copilul. 

Evidențierea consecințelor vs. amenințările „goale”

Evidențierea consecințelor e folosită pentru a consolida comportamentul bun și pentru a schimba comportamentul rău.


Amenințările apar atunci când încerci să-i impui copilului să facă ceva, deși nu ar trebui să-ți forțezi niciodată copilul să facă ceva fiindcă se creează o relație de ”părinte împotriva copilului”. 

De ce nu funcționează amenințările „goale”

Copilul se simte mai supărat la gândul amenințării și la faptul că mergi împotriva dorințelor lui.

De fiecare dată când folosești o amenințare, aceasta va înrăutăți situația pentru data viitoare. 

Copiii îi vor antrena pe părinți să se retragă în cele din urmă și să-i lase să-și facă singuri treaba.

În timp, devine din ce în ce mai dificil să te gândești la amenințări care vor funcționa cu adevărat. 

Când părinții folosesc excesiv amenințările, își pierd puterea.

Părinții ar trebui să lucreze la crearea unei relații de cooperare cu copiii lor.

Cel mai puternic instrument pentru a obține un comportament bun de la copilul tău este crearea unei legături puternice cu el.

În echipă, copilul tău se va simți înțeles, în siguranță și dornic să accepte ajutor și sfaturi de la tine.

Prin afirmații pozitive și laude, încurajează-i întotdeauna comportamentul bun. De exemplu, „Îți mulțumesc că ai luat acele jucării, ăsta este un lucru bun”.

Fiecare familie ar trebui să aibă reguli bine cunoscute. Este util să enumeri regulile. Ar trebui să fie foarte clar ce se va întâmpla dacă regulile sunt încălcate. Copiii vor ști la ce să se aștepte atunci când încalcă regulile. Trebuie să fii consecvent în evidențierea consecințelor.


Poți reformula orice fel de amenințare „goală”.
De exemplu, spune „Strânge jucăriile și-ți voi citi o poveste nouă înainte de culcare” în loc de ”Dacă nu strângi jucăriile le voi da altui copil”.

***

 Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Copilul tău are o voință puternică?

Încăpăţânat. Autoritar. Intens. Frustrant. Toate acestea sunt cuvinte folosite pentru a descrie copilul cu voință puternică.

Ce să faci când ești părintele unui astfel de copil

1. Concentrează-te pe bine
Nimeni nu reacționează bine dacă este pedepsit.


2.  Comunică eficient
Dacă copilul tău face o criză, sunt șanse să se simtă frustrat și să nu știe cum să comunice acele sentimente. Copilul cu voință puternică se va apăra întotdeauna pentru ceea ce crede că este corect.


3. Învață abilități de reglare
Copilul cu voință puternică are emoții puternice, care adesea vin în valuri – mari și copleșitoare atât pentru tine, cât și pentru el. 


4. Joacă-te
Copilul cu voință puternică este foarte pasionat. Îi place să înceapă proiecte noi și poate deveni îndrăgostit de o activitate nouă pentru o săptămână întreagă.


5. Fii un model
Copilul imită ceea ce vede și aude, așa că exersează ceea ce recomanzi cu insistență.


6. Lasă-l să decidă
Copilului cu voință puternică îi place să simtă că are un cuvânt de spus. 

***

*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger