Categorii
Psihologie

Gestionarea emoțiilor

Nu putem controla emoțiile, dar le putem gestiona. Cu toții avem momente când căutăm emoțiile și momente când fugim de ele.

Emoțiile ”de bază” sau ”primare” sunt: frica, furia, tristețea, bucuria, surprinderea, dezgustul, rușinea.

Se consideră a fi emoții, într-o accepțiune extinsă, toate evenimentele sau stările din domeniul afectiv care se caracterizează printr-un ansamblu de ”trăiri”: psihice, comportamentale, fiziologice.

Exemple:

FRICA- se manifestă prin creșterea pulsului, tremurat, fugă, blocaj, luptă;

FURIA- se manifestă prin tensiune la nivel muscular, maxilar, prin țipăt, ceartă, luptă;

TRISTEȚEA- se manifestă prin ”nod în gât”, ochi umezi, plâns, retragere;

BUCURIA- se manifestă prin respirație profundă, râs, deschidere;

SURPRINDEREA- se manifestă prin creșterea pulsului, agitație, deschidere/ închidere;

DEZGUSTUL- se manifestă prin greață, retragere;

RUȘINEA- se manifestă prin creșterea temperaturii corpului, mai ales la nivelul feței, ascundere.

Durata emoțiilor – emoțiile au o durată scurtă în comparație cu sentimentele, dar sunt mai intense decât acestea.

Care este UTILITATEA EMOȚIILOR?

Exprimare, comunicare, autocunoaștere, motivație, supraviețuire.

A exprima o emoție este ceva învățat, însă CEEA CE FACEM CU EMOȚIA NOASTRĂ ESTE O RESPONSABILITATE.

Dacă te preocupă gestionarea gândurilor și emoțiilor negative, te pot însoți în drumul tău către aflarea soluțiilor ce ți se potrivesc și găsirea liniștii interioare.

Psihologul american Paul Ekman  de la Universitatea California (expert în studiul emoţiilor, manifestărilor acestora şi în studiul mecanismului minciunii), pe baza rezultatelor unor îndelungate cercetări pe toate continentele, arată că există 4 expresii faciale care pot fi recunoscute de orice persoană aparţinând oricărei culturi de pe planetă: frica, mânia, tristeţea şi bucuria. Universalitatea acestor manifestări poate fi tratate drept un puternic indiciu că aceste 4 emoţii sunt emoţii fundamentale, ce ţin de natura umană.

Primul care a constatat caracterul universal al emoţiilor a fost Charles Darwin, folosind această idee pentru a susţine teoria evoluţionistă,  motivând că emoţiile reprezintă modele de reacţie mentală întipărite în sistemul nervos.

SCHEMELE EMOȚIONALE

Reprezintă o combinație de idei și emoții caracteristice. Le elaborăm pentru că la un moment dat au reprezentat o soluție pentru o problemă cu care ne-am confruntat timpuriu în viață.

Ele au o:

  • parte pozitivă- aduc rezultate deosebite în viața persoanei ( ex: schema perfecționismului permite atingerea unor performanțe deosebite);
  • parte negativă- persoana se centrează exclusiv pe atingerea acestor obiective.

Se împart în:

  • scheme emoționale de adaptare – oamenii și Universul nu reprezintă o amenințare.
  • scheme emoționale de neadaptare- oamenii nu sunt de încredere. Cele mai apropiate relații devin câmpuri de luptă.

*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com

Categorii
Parenting

Să îl cunoaștem pe copil separându-l de problemele de comportament

În același mod în care un adult poate trece printr-o depresie după ce a părăsit o relație sau și-a schimbat locul de muncă, copiii trec în mod constant prin schimbări psihologice, cât și emoționale, pe măsură ce cresc.

Psihologul Eric Erickson  a descoperit următoarele etape ale dezvoltării psihosociale :

–  de la naştere la 1 an:  perioadă caracterizată prin încredere/ neîncredere

– 1-3 ani (copilăria mică): autonomie/ îndoială, rușine

– 6-12 ani (copilăria mare): competență/ inferioritate

– 12-20 ani (adolescența): identitate de sine / confuzie de rol

– 20- 30/35 ani (tânărul adult): dragoste/ tendința spre retragere socială

– 35-65 ani (adultul): productivitate/ stagnare

– stadiul bătrâneţii (peste 65 de ani) caracterizat de criză: integritate psihică/ disperare

Majoritatea etapelor de dezvoltare psihosocială se petrec din copilărie până în adolescență. Există modificări specifice de dezvoltare prin care trece fiecare copil.

Copilăria timpurie solicită dobândirea autonomiei și a sentimentelor de rușine și îndoială. Odată ce ajung la grădiniță, copiii sunt captivi între inițiativă și vinovăție, mai ales atunci când fac ceva greșit. Odată ce au intrat în școala primară, ei regăsesc sentimentul competenței în ceea ce fac și încercă totodată să nu se simtă inferiori colegilor lor. Când ajung la adolescență caută să-și găsească propria identitate. Ei se confruntă adesea cu ceea ce se numește confuzie de rol, încercând să definească cine sunt în mintea lor și în societate.

Avem așteptări mari de la copii. Vrem ca ei să înțeleagă consecințele din lumea reală. Vrem să anticipeze modul în care vom acționa la comportamentul lor. Vrem să înțeleagă ce efect are comportamentul lor asupra celorlalți. Trebuie însă să fim atenți la modul în care interacționăm cu copiii.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care îl putem oferi copiilor în perioada copilăriei timpurii este încrederea în sine.

Copiii pot învăța să aibă încredere în propria capacitate de a lua decizii dacă noi renunțăm la dorința de a deține controlul în fiecare moment.

Experții în psihologia copilului de la Universitățile din Oxford și Pittsburgh spun că termenul de „tulburare” ar trebui folosit cu prudență pentru copiii cu vârste până la 5 ani și pun la îndoială validitatea acestuia. Profesorii Frances Gardner și Daniel S. Shaw spun că există dovezi limitate care să demonstreze că problemele preșcolare indică la rândul lor probleme în viața adultă sau că problemele de comportament sunt dovezi ale unei adevărate tulburări. „Există îngrijorări cu privire la distingerea comportamentului normal de cel anormal în schimbările determinate de dezvoltarea rapidă”, consideră ei.

Cel mai probabil copilul mic se confruntă cu o problemă temporară de comportament și/sau emoțională. Multe dintre acestea dispar cu timpul, dar necesită răbdarea și înțelegerea părinților.

Părinții joacă un rol crucial în tratarea problemelor comportamentale din copilăria timpurie.

Când vorbim despre stiluri parentale, există patru tipuri principale:

– Autoritar: reguli stricte, fără compromisuri și fără aport din partea copiilor;

– Democratic: reguli stricte, dar părinții sunt dispuși să asculte și să coopereze cu copiii lor;

– Permisiv: puține reguli și puține cerințe impuse. În această casă nu există multă disciplină, iar părinții își asumă de obicei rolul de prieten; 

– Neimplicat: fără reguli și foarte puțină interacțiune. Acești părinți sunt detașați și pot respinge sau neglija copiii.

***

Două dintre problemele de comportament cu care se confruntă părinții în perioada copilăriei timpurii sunt încăpățânarea și capriciile copilului.

Cu toții preferăm soluțiile în locul sfaturilor, de aceea ofer mai jos posibile soluții la aceste două probleme.

1.     ÎNCĂPĂȚÂNAREA – tendința de a nu ceda și a obține ceea ce dorește prin supărare și confruntare.

Cauza: dereglarea relațiilor interpersonale dintre părinți și copil; incapacitatea de a susține copilul într-o situație dificilă; ignorarea intereselor și necesităților copilului; afirmarea autorității părintești prin forță.  

Soluția: manifestați fermitate și perseverență fără a vă supăra sau irita; nu înjosiți copilul; nu folosiți constrângerile; controlați-vă emoțiile și acțiunile proprii; amânați rezolvarea problemelor controversate.

2.     CAPRICIILE sau CRIZELE DE NERVI – stare neobișnuită manifestată prin plâns, țipăt, contorsionări violente ale corpului, încercări de a lovi, aruncarea obiectelor, trântirea ușii, supărare.  

Cauza: cuvinte spuse imprudent de către membrii familiei; lipsa exigenței din partea adulților; reacția negativă a părintelui față de capriciu; dragostea părintească excesivă; îndeplinirea tuturor dorințelor copilului de către adulți; metodă eficace de a obține ce vrea; manifestarea protestului în situația reprimării nemotivate de către adulți a independenței și inițiativei copilului; supraexcitarea sistemului nervos al copilului.    

Soluția: sustrageți atenția copilului de la sursa capriciului prin cererea de a părăsi încăperea sau prin mângâiere; dacă nu vrea, ieșiți voi; comportați-vă calm când copilul devine capricios; nu cedați niciodată; evitați amenințările, reproșurile, pedepsele. Discutați calm cu copilul după ce s-a liniștit; fiți moderat de exigenți; învățați copilul să accepte refuzul, astfel formând deprinderea de a ține cont de părerea și interesele altora; arătați-i cât de mult îl iubiți.

***

Recomandare de lectură:

”Cum să educăm copiii mici cu respect și blândețe” de Janet Lansbury, editura Univers, anul apariției 2020

*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com

** Foto credit: Mihaela Petre