Categorie: Psihologie

Categorii
Psihologie

Bullying-ul poate marca profund dezvoltarea unui copil

Ce este bullying-ul?

Bullying-ul este o formă de comportament agresiv, intenționat și repetat, prin care o persoană sau un grup de persoane exercită putere asupra altei persoane mai vulnerabile. Se manifestă prin violență fizică, verbală, emoțională sau chiar socială.

Cum se manifestă bullying-ul?

Manifestările bullying-ului la preșcolari și școlari pot fi diverse și pot varia în funcție de vârstă, mediul în care aceștia se află și tipul de bullying. Iată principalele forme și manifestări ale bullying-ului în aceste categorii de vârstă:

Manifestări ale bullying-ului la preșcolari:

  1. Agresiuni fizice: loviri, împingeri, trântiri sau alte forme de violență fizică.
  2. Agresiuni verbale: insulte, jigniri, nume răutăcioase, tachinări.
  3. Excludere socială: ignorarea unui copil, excluderea din grup, refuzul de a-l lăsa să participe la jocuri.
  4. Răspândirea de bârfe sau povești false: răspândirea de zvonuri despre copil pentru a-l umili.
  5. Comportament intimidant: gesturi sau expresii faciale amenințătoare, mimarea unor atacuri.

Manifestări ale bullying-ului la școlari:

  1. Agresiuni fizice și verbale: similar cu cele din preșcolari, dar mai persistente.
  2. Hărțuire cibernetică: folosirea tehnologiei (mesaje, imagini, rețele sociale) pentru a insulta, amenința sau umili copilul.
  3. Excludere și marginalizare: izolarea copilului din grupurile de prieteni, refuzul de a-l accepta în activități.
  4. Răspândirea de zvonuri  pentru a-i deteriora reputația.

Este important de menționat că bullying-ul poate avea consecințe grave asupra sănătății emoționale și fizice a copiilor, precum și asupra dezvoltării lor sociale.

Impactul asupra copiilor preșcolari și școlari

Bullying-ul are consecințe grave asupra dezvoltării emoționale și psihologice a copiilor:

La preșcolari, bullying-ul poate duce la frică de a merge la grădiniță, regres în comportamente (ex. suptul degetului, enurezis), anxietate și agresivitate.

La școlari, poate provoca scăderea stimei de sine, rezultate școlare slabe, depresie, izolare socială, tulburări de somn și alimentație. În cazuri grave, poate duce la gânduri sau tentative de suicid.

Ce trebuie să facă părinții pentru a preveni bullying-ul

Comunicare deschisă: să vorbească zilnic cu copilul despre cum se simte, ce se întâmplă la școală sau grădiniță.

Observare atentă: să fie atenți la semnele de schimbare în comportament (izolare, frică, refuzul de a merge la grădiniță/școală).

Educație emoțională: să învețe copilul cum să recunoască emoțiile, cum să le exprime și cum să răspundă în mod sănătos la agresivitate.

Colaborare cu cadrele didactice: să comunice constant cu educatorii și profesorii despre comportamentul copilului.

❗ Reacția adecvată din partea adulților, promovarea unui mediu sigur și empatic, precum și educația despre respect și toleranță sunt esențiale pentru prevenirea și combaterea bullying-ului.

Rolul educatorilor și profesorilor

Crearea unui climat sigur: să promoveze respectul reciproc și incluziunea în colectiv.

Identificarea semnelor de bullying: să fie vigilenți la schimbările comportamentale și la dinamica grupului de copii.

Intervenția rapidă și fermă: orice formă de bullying trebuie sancționată și discutată deschis.

Educație preventivă: să includă lecții despre empatie, respect, diversitate și soluționarea pașnică a conflictelor.

Profilul agresorului (bully)

Copii care au tendința de a domina, de a controla. Pot avea probleme de gestionare a emoțiilor, lipsă de empatie, dorință de a atrage atenția sau de a obține statut în grup.

Uneori, agresorii au fost ei înșiși victime ale abuzului sau neglijenței.

Profilul victimei

Copii mai retrași, sensibili, cu stimă de sine mai scăzută sau care prezintă diferențe vizibile (fizice, etnice, sociale).

Sunt adesea mai puțin asertivi și evită confruntările.

Evită să spună ce li se întâmplă, de teamă că situația s-ar putea înrăutăți.

Concluzie

Bullying-ul nu este o „joacă de copii”, ci o problemă serioasă care poate marca profund dezvoltarea unui copil.

Este esențial ca adulții – părinți, educatori, profesori – să lucreze împreună pentru a construi un mediu în care respectul, empatia și sprijinul reciproc să fie valori fundamentale. Prevenirea bullying-ului începe cu educație, vigilență și acțiune.

Categorii
Psihologie

Intersecția dintre psihologie și spiritualitate în lupta cu suferința și căutarea sensului

Legătura dintre psihologie și religie este complexă având în vedere că ambele domenii se ocupă de comportamentul uman, experiențele subiective și înțelegerea sensului vieții.

Psihologia studiază experiențele umane, inclusiv pe cele spirituale și religioase. Multe persoane găsesc confort și sens în credințele lor religioase, iar psihologii sunt adesea interesați de modul în care aceste credințe influențează sănătatea mintală și emoțională. Studiile au arătat că practicile religioase pot avea efecte pozitive asupra sănătății mintale, cum ar fi reducerea anxietății și depresiei, oferind un sentiment de comunitate și sprijin social. Există o ramură a psihologiei, psihologia religiei, care se concentrează în mod specific pe studiul fenomenelor religioase. Aceasta analizează cum credințele religioase afectează comportamentul și gândirea oamenilor. De-a lungul istoriei, au existat și tensiuni între cele două domenii, în special atunci când anumite teorii psihologice au contrazis doctrinele religioase. De exemplu, teoria evoluției a fost adesea în conflict cu credințele religioase tradiționale. Atât psihologia, cât și religia se ocupă de întrebări etice și morale. Religia oferă adesea un cadru moral, iar psihologia poate ajuta la înțelegerea modului în care oamenii iau decizii morale și cum sunt influențați de credințele lor. Mulți psihologi recunosc importanța credințelor religioase și spirituale în viața clienților lor și le pot încorpora în abordarea terapeutică.

Așadar, într-o lume din ce în ce mai complexă, în care suferința și căutarea sensului par a fi constantele experienței umane, literatura psihologică și spirituală ne oferă perspective valoroase asupra modului în care putem naviga prin aceste provocări.

 „Psihoterapia lui Dumnezeu” de Boris Cyrulnik, „Dumnezeul neștiut. Psihoterapie și religie” de Viktor E. Frankl și „Dumnezeu îți vorbește” de Neale Donald Walsch explorează intersecția dintre psihologie și spiritualitate, subliniind importanța credinței și a relației cu divinitatea în procesul de vindecare și în căutarea sensului.

Boris Cyrulnik, în „Psihoterapia lui Dumnezeu”, vorbește despre conceptul de reziliență, definindu-l ca fiind capacitatea de a depăși trauma și suferința prin intermediul relațiilor interumane și al credinței. Cyrulnik propune ideea că oamenii care găsesc un sens în suferința lor, adesea prin intermediul unei credințe în Dumnezeu sau a unei forțe superioare, au o capacitate mai mare de a se recupera. Această abordare sugerează că psihoterapia nu este doar un proces rațional, ci și unul spiritual, în care oamenii pot explora întrebări profunde despre existență și despre rolul divinității în viața lor.

Viktor E. Frankl, în lucrarea sa „Dumnezeul neștiut. Psihoterapie și religie”, își bazează teoria pe experiențele sale ca supraviețuitor al Holocaustului. Frankl subliniază că, în cele mai întunecate momente, căutarea unui sens în suferință este esențială pentru supraviețuire. El afirmă că, până și în fața suferinței inevitabile, individul poate găsi un scop și o direcție prin credința în Dumnezeu sau prin valori spirituale. Frankl propune logoterapia, o formă de terapie care se concentrează pe descoperirea sensului personal, subliniind că, prin această căutare, oamenii pot depăși dificultățile vieții.

Neale Donald Walsch, în „Dumnezeu îți vorbește”, aduce o abordare mai directă și mai conversațională a relației cu divinitatea. Prin intermediul dialogului său cu Dumnezeu, Walsch abordează întrebări fundamentale despre viață, suferință și scop. El încurajează cititorii să își asculte vocea interioară și să caute răspunsuri în cadrul unei relații personale cu divinitatea. Walsch sugerează că prin înțelegerea și acceptarea mesajelor divine, oamenii pot găsi liniște și împlinire, chiar și în mijlocul provocărilor.

Aceste lucrări pun în evidență o idee centrală: suferința este o parte inevitabilă a existenței umane, dar răspunsul nostru la aceasta poate fi transformat prin credință și căutarea sensului. Psihologia, atunci când este integrată cu spiritualitatea, oferă un cadru mai amplu pentru înțelegerea și depășirea dificultăților. În loc să vedem psihologia și religia ca fiind două domenii separate, aceste lucrări ne invită să adoptăm o abordare holistică, în care mintea, sufletul și spiritul colaborează pentru a ne ajuta să navigăm prin complexitatea vieții.

În concluzie, intersecția dintre psihoterapie și spiritualitate este un teren fertil pentru înțelegerea suferinței umane și a căutării sensului. Prin lucrările lui Cyrulnik, Frankl și Walsch, suntem încurajați să ne îmbrățișăm credințele, să căutăm răspunsuri și să ne construim relații profunde cu noi înșine și cu divinitatea. Această sinergie între psihologie și spiritualitate poate conduce la o experiență de vindecare profundă și la o înțelegere mai clară a rolului nostru în lume.

Intersecția dintre psihologie și spiritualitate în lupta cu suferința și căutarea sensului
Categorii
Psihologie

Tu cum faci față dificultăților vieții?

Teoria rezilienței se referă la capacitatea indivizilor de a se adapta și de a depăși adversitățile, stresul sau traumele. Această teorie a fost dezvoltată în principal în domeniul psihologiei dezvoltării și se concentrează pe modul în care anumite persoane reușesc să facă față situațiilor dificile, în timp ce altele pot ceda sub presiune.

Reziliența este adesea definită ca abilitatea de a reveni la starea inițială după o experiență traumatică sau de a face față provocărilor. Aceasta nu înseamnă că persoana nu va simți durere sau suferință, ci că va găsi modalități de a face față acestor emoții și de a se adapta.

Factori care contribuie la reziliență

Există mai mulți factori care pot influența nivelul de reziliență al unei persoane, inclusiv:

– Sprijinul social: Relațiile pozitive cu familia, prietenii și comunitatea pot oferi un suport esențial în momentele dificile.

 Exemplu: O persoană care trece printr-o despărțire dureroasă poate găsi confort și sprijin în prieteni care o ajută să-și exprime emoțiile și să se concentreze pe aspectele pozitive ale vieții.

– Autoeficacitatea: Credința în propriile abilități de a depăși obstacolele joacă un rol important în reziliență.

  Exemplu: Un student care a avut dificultăți la școală, dar care a reușit să își îmbunătățească notele prin muncă asiduă și determinare, va dezvolta o mai mare încredere în sine.

– Abilități de coping: Strategie de gestionare a stresului, cum ar fi mindfulness, tehnici de relaxare sau rezolvarea problemelor.

  Exemplu: O persoană care pierde locul de muncă poate utiliza tehnici de meditație pentru a-și calma anxietatea și a se concentra pe găsirea unui nou loc de muncă.

– Optimismul: O atitudine pozitivă și capacitatea de a căuta soluții în loc de a se concentra pe probleme.

 Exemplu: Un antreprenor care a experimentat eșecuri repetate poate rămâne optimist și poate analiza fiecare eșec ca pe o oportunitate de învățare.

Stadiile rezilienței

Reziliența nu este un proces liniar, ci unul dinamic, care poate implica mai multe etape:

– Acceptarea realității: Recunoașterea situației dificile și a emoțiilor asociate.

 Exemplu: După o pierdere, o persoană poate ajunge să accepte durerea și să permită procesului de doliu.

– Găsirea sensului: Identificarea unui sens sau a unei lecții în experiențele negative.

 Exemplu: O persoană care a supraviețuit unei boli grave poate decide să devină avocat pentru conștientizarea acestei afecțiuni.

– Acțiunea: Luarea de măsuri pentru a îmbunătăți situația.

 Exemplu: O persoană care a fost afectată de un dezastru natural poate organiza o campanie de ajutor pentru victimele acelui eveniment.

Exemple de reziliență în viața reală

– Victime ale violenței domestice: Multe persoane care au fost victime ale violenței domestice reușesc să își reconstruiască viețile, să își găsească locuri de muncă și să își formeze relații sănătoase, demonstrând o mare putere de adaptare.

– Persoane care au suferit traume: Milioane de oameni care au supraviețuit unor traume severe, cum ar fi războiul sau accidentele, reușesc să ducă o viață normală, construind relații și având cariere de succes.

Reziliența este o calitate esențială care ne permite să facem față dificultăților vieții. Este important de menționat că reziliența nu este o trăsătură fixă; ea poate fi dezvoltată și îmbunătățită prin experiențe și strategii de coping eficiente. Atât sprijinul social, cât și abilitățile personale joacă un rol crucial în construirea acestei capacități.

Categorii
Psihologie

Râsul ca mecanism de apărare psihologic

Râsul este un comportament uman complex, care nu doar că exprimă bucurie, ci servește și ca un mecanism de apărare psihologic. În fața stresului, anxietății sau a situațiilor dificile, râsul poate acționa ca o strategie de coping, ajutând indivizii să facă față provocărilor emoționale și să reducă tensiunea.

Râsul ca mecanism de apărare

Râsul poate fi perceput ca o reacție la anxietate sau la situații stresante, având un efect cathartic asupra emoțiilor negative. Psihologul Sigmund Freud a discutat despre râs în contextul teoriei sale despre umor, sugerând că acesta poate reprezenta o eliberare a tensiunii acumulate. Conform lui Freud, râsul permite individului să-și exprime emoțiile reprimate, transformând astfel anxietatea în umor. Această transformare nu doar că facilitează gestionarea emoțiilor, dar îi oferă și individului o iluzie de control asupra situației.

Mai multe studii au arătat că râsul are efecte pozitive asupra sănătății mentale. De exemplu, o cercetare publicată în „Journal of Behavioral Medicine” a arătat că râsul reduce nivelul de cortizol, hormonul stresului, și stimulează eliberarea endorfinelor, neurotransmițători care induc senzația de bine. Acest efect biochimic contribuie la diminuarea anxietății și a stării de depresie, întărind ideea că râsul este un mecanism eficient de apărare.

Râsul și percepția socială

Râsul nu doar că ajută indivizii să facă față propriilor emoții, ci și să îmbunătățească relațiile interumane. Studiile din domeniul psihologiei sociale sugerează că râsul facilitează conexiunile sociale, contribuind la crearea unui sentiment de apartenență și reducând tensiunile între indivizi. Râsul comun, experimentat în grupuri, poate acționa ca un liant social, întărind legăturile interumane și diminuând sentimentul de izolare.

Cercetările arată că râsul poate modifica percepțiile despre situații dificile. De exemplu, un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din California a constatat că persoanele care râd în grupuri tind să aibă o percepție mai pozitivă asupra unor situații stresante. Acest lucru sugerează că râsul poate transforma stresul în umor, facilitând astfel adaptarea la provocările vieții.

În concluzie, râsul este un mecanism de apărare psihologic esențial care ajută indivizii să facă față stresului și anxietății, oferind o modalitate de a gestiona emoțiile negative și de a îmbunătăți relațiile sociale. Cercetările științifice susțin beneficiile râsului asupra sănătății mentale, demonstrând că acesta nu doar că reduce nivelul de stres, ci și întărește legăturile interumane. Într-o lume adesea marcată de incertitudini și provocări, râsul rămâne o resursă valoroasă pentru menținerea echilibrului emoțional și a sănătății mintale. Astfel, cultivarea umorului în viața de zi cu zi nu este doar o plăcere, ci și o strategie eficientă de adaptare la dificultățile existenței.

Categorii
Psihologie

Cum ne influențează viața relația cu părinții

MAMA

Relația cu mama are o importanță psihologică profundă și complexă în dezvoltarea unui individ, având un impact semnificativ asupra tuturor aspectelor vieții sale ulterioare. Această relație influențează formarea identității, a atașamentului, a încrederii și a sănătății emoționale. Iată câteva dintre principalele aspecte psihologice ale relației cu mama:

1. Atașamentul și dezvoltarea timpurie

Relația cu mama joacă un rol esențial în formarea atașamentului copilului, un concept introdus de psihologul John Bowlby. Atașamentul reprezintă legătura emoțională dintre copil și figurile de îngrijire, în special mama. Un atașament sigur, caracterizat prin iubire, răbdare și încredere, ajută copilul să dezvolte un sentiment de siguranță și încredere în lume. Aceasta este esențială pentru dezvoltarea unei personalități echilibrate și stabile.

Un atașament nesigur, pe de altă parte, poate duce la anxietate, frică, probleme de încredere și dificultăți în relațiile interpersonale mai târziu în viață.

2. Formarea identității

Mama este adesea prima persoană cu care copilul intră în contact, influențându-i profund imaginea de sine. Dacă relația este pozitivă și susținătoare, copilul învață să se simtă valoros și capabil. Acest lucru ajută la dezvoltarea unei imagini de sine sănătoase și stabile, care va ghida alegerile și comportamentele în viața adultă.

În schimb, dacă relația este problematică sau abuzivă, aceasta poate duce la o autoevaluare scăzută, nesiguranță și dificultăți în gestionarea propriilor emoții.

3. Reglarea emoțională

Mama joacă un rol crucial în învățarea copilului de a-și reglementa emoțiile. Copiii învață să facă față furiei, fricii și altor sentimente intense prin modul în care mama le răspunde la aceste emoții. O mamă care este caldă, empatică și răbdătoare îi poate învăța pe copii cum să își exprime și să își regleze emoțiile într-un mod sănătos.

Dacă mama este absentă emoțional sau dacă relația este marcată de conflicte constante, copilul poate dezvolta dificultăți în a-și gestiona emoțiile, ceea ce poate duce la tulburări de anxietate, depresie sau probleme de comportament.

4. Modele de relaționare și comportamente în relațiile viitoare

Relația cu mama influențează stilul de relaționare al adultului. O mamă care este atentă și oferă sprijin emoțional va învăța copilul să aibă așteptări pozitive față de ceilalți și să stabilească relații sănătoase. Dacă, în schimb, mama este distantă sau abuzivă, copilul poate învăța să fie neîncrezător, să aibă dificultăți în a construi relații apropiate și poate dezvolta comportamente disfuncționale în relațiile romantice sau profesionale.

5. Rolul mamei în autoapreciere și încredere

Mama, prin modul în care interacționează cu copilul, poate influența direct dezvoltarea încrederii de sine. Încurajările și iubirea necondiționată pot ajuta copilul să se simtă valoros și capabil. În schimb, critica constantă sau lipsa de susținere poate duce la scăderea încrederii în propriile abilități și chiar la tulburări de alimentație, depresie sau probleme de sănătate mintală.

6. Implicarea în educație și dezvoltarea competențelor

Relația cu mama influențează și performanțele educaționale ale copilului. O mamă care este activ implicată în viața educativă a copilului poate sprijini dezvoltarea competențelor cognitive și sociale ale acestuia, în timp ce o mamă care nu acordă suficientă atenție poate influența negativ procesul de învățare și dezvoltare personală al copilului.

7. Traume din relația cu mama

În cazurile în care relația cu mama este marcată de abuz fizic, emoțional sau neglijență, efectele asupra copilului pot fi de durată. Aceste traume pot duce la tulburări de stres post-traumatic, dificultăți în relaționarea cu ceilalți și o autoînțelegere negativă.

💗

Relația mamă-fiică

Mamele sunt de obicei primii oameni care oferă suport emoțional și afectiv fiicelor lor, iar acest lucru contribuie la formarea unei identități sănătoase. O relație în care fiica simte iubire necondiționată, încredere și sprijin poate să dezvolte o stimă de sine puternică. În schimb, dacă relația este marcată de critici constante, absență emoțională sau respingere, acest lucru poate avea un efect negativ asupra încrederii în sine și a auto-percepției.

Relația mamă-fiu

Relația cu mama influențează și comportamentele de viață ale fiului, în special în ceea ce privește relațiile interpersonale. Pe măsură ce fiul crește, relația cu mama poate influența procesul de independență. În cazul unui atașament sănătos, un fiu va învăța să își gestioneze viața autonom, dar va păstra în continuare o legătură emoțională sănătoasă cu mama sa. În situațiile în care relația este disfuncțională, aceasta poate duce la dependență emoțională sau dificultăți în a face față provocărilor vieții.

TATA

Relația cu tatăl are o importanță psihologică profundă, având un impact semnificativ asupra dezvoltării emoționale, comportamentale și sociale ale unui individ. Această relație influențează modul în care o persoană percepe autoritatea, încrederea în sine, relațiile interpersonale și sănătatea mentală pe termen lung.

Iată câteva aspecte cheie ale importanței psihologice a relației cu tatăl:

1.Modele de comportament și autoritate: Tatăl este adesea primul model masculin din viața unui copil și joacă un rol esențial în înțelegerea conceptelor de autoritate și respect. Un tată implicat și autoritar poate ajuta copilul să dezvolte respect pentru reguli și responsabilități, în timp ce un tată absent sau autoritar excesiv poate crea un sentiment de confuzie sau de respingere față de autoritate.

2.Dezvoltarea încrederii în sine: Un tată care oferă sprijin, încurajare și iubire poate contribui la dezvoltarea unei stime de sine sănătoase. Un tată care recunoaște și apreciază realizările copilului, dar care și își asumă rolul de a-l ghida în fața eșecurilor, ajută la formarea unei încrederi solide în propriile abilități și capacitatea de a face față provocărilor.

3.Relațiile interpersonale: Relația cu tatăl poate modela felul în care o persoană interacționează cu ceilalți, în special în relațiile de cuplu. Un tată afectuos și respectuos poate contribui la dezvoltarea unor așteptări pozitive față de relațiile interpersonale, iar un tată care este distant sau abuziv poate duce la dificultăți în formarea de relații sănătoase mai târziu în viață.

4.Aspecte legate de sex și identitate de gen: Relația cu tatăl influențează, de asemenea, înțelegerea unui copil despre rolurile de gen și identitatea sexuală. Băieții învață cum să fie bărbați și ce înseamnă masculinitatea, iar fetele pot învăța ce așteptări pot avea de la bărbați în relațiile lor romantice și profesionale.

5.Dezvoltarea rezilienței și a abilităților de coping: În fața dificultăților și stresului, un tată care modelează comportamente sănătoase de coping poate ajuta copilul să învețe cum să facă față stresului. Absența unui tată sau un comportament abuziv pot afecta negativ capacitatea unui copil de a dezvolta aceste abilități.

💙

Relația tată-fiică

Studiile sugerează că o relație pozitivă între tată și fiică poate influența dezvoltarea sexuală și relațiile intime ale fiicei mai târziu în viață. Un tată care oferă un model de respect și iubire poate ajuta fiica să aibă încredere în ea însăși și să stabilească relații sănătoase.

Relația tată-fiu

Fiii învață cum să își gestioneze emoțiile, cum să își asume responsabilități în urma exemplului tatălui lor. Un tată implicat și afectuos poate contribui la dezvoltarea unei imagini de sine pozitive. Dacă relația cu tatăl este absentă sau conflictuală, acest lucru poate duce la incertitudini legate de propria valoare. Fiii care cresc fără un tată sau cu o figură paternă absentă fizic sau emoțional pot experimenta dificultăți în dezvoltarea unui model masculin de comportament, ceea ce poate influența modul în care aceștia percep masculinitatea și cum interacționează cu alți bărbați în viața adultă.

***

Categorii
Psihologie

Stres și griji la 3-7 ani

Etapa de „învățare prin experiență” este etapa de vârstă 3-7 ani. O etapă caracterizată prin joc, prin care copilul își dezvoltă musculatura, își exersează abilitățile motorii, își câștigă autocontrolul și explorează lumea prin intermediul experiențelor senzoriale. În această perioadă, egocentrismul rămâne o trăsătură predominantă. Copilul va întâlni experiențe care îl vor ajuta să devină mai autonom, trecând de la o dependență totală la una relativă (învățând să fie singur), să își contureze identitatea și să își dezvolte competențele.

Principalele surse de stres care pot influența simptomele psihologice în această etapă sunt legate de familie și școală: separarea de familie, adaptarea la un nou mediu fizic și social, interacțiunea emoțională cu ceilalți, respectarea regulilor și normelor sociale, egocentrismul, cerințele mai mari, lipsa de armonie în familie și dificultățile întâmpinate.

Principalii indicatori ai stresului în copilărie sunt: plâns ușor, țipete, agresivitate verbală și fizică, teamă, atenție și concentrare scăzute, insecuritate, lipsa autonomiei personale și afective, furie.

Categorii
Psihologie

Dezvoltă-ți încrederea în tine!

Încrederea nu este o caracteristică înnăscută. Este o abilitate care poate fi dobândită și îmbunătățită în timp.

Conform teoriei cognitive sociale, indivizii învață observându-i pe ceilalți, internalizând comportamentele și evaluând rezultatele, ceea ce influențează semnificativ propria încredere în realizarea acțiunilor similare.

Teoria auto-eficacității sugerează că indivizii cu o credință puternică în abilitățile lor au mai multe șanse să facă față provocărilor și să persevereze în fața adversității.

Ierarhia nevoilor lui Maslow sugerează că încrederea în sine apare atunci când nevoile de bază sunt îndeplinite, permițând indivizilor să se concentreze asupra aspirațiilor de ordin superior și asupra creșterii personale.

Teoria conceptului de sine afirmă că încrederea în sine este strâns legată de conceptul de sine – percepția și convingerile pe care le avem despre noi înșine.

Teoria psihodinamică sugerează că experiențele noastre timpurii de viață și conflictele nerezolvate ne modelează înțelegerea despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru, creând modele de gândire și comportament care transcend la vârsta adultă.

7 idei pentru îmbunătățirea încrederii în sine

  1. Inventariază toate situațiile în care lipsa de încredere este o problemă și înfruntă-le.
  2. Recunoaște că ești timid, dar acordă-ți dreptul să ai propriile gânduri, sentimente, gusturi și opinii.
  3. Nu te devaloriza. Încetează să-ți vezi doar defectele, trecând cu vederea calitățile.
  4. Iartă-ți greșelile din trecut așa cum le ierți și pe ale celorlalți.
  5. Nu lăsa teama să pună stăpânire pe tine. Imaginează-ți că o pui într-un rucsac, chiar dacă te îngreunează, tot vei continua să mergi.
  6. Fii realist și nu-i supraevalua pe alții.
  7. Frecventează mai mult persoanele care au încredere în ele și în tine.

Dacă vei considera că ai nevoie de sprijin în procesul tău de autocunoaștere și de modelare a încrederii în tine, mă poți contacta pentru o programare.

E-mail: psihologsimonaionita@gmail.com

Categorii
Psihologie

Psihologia secretelor

Secretele sunt de o varietate pe care rar o conștientizăm. Cercetările arată că aproape fiecare dintre noi are ceva de ascuns. Oricine crede că nu are secrete înseamnă că nu este sincer sau îi lipsește conștiința de sine. Fiecare își creează un loc pentru secrete în mintea sa. Există o vigilență constantă în păstrarea secretelor. Așa se face că secretele au un parteneriat cu suspiciunea și paranoia. Dacă porți un mare secret, în esență, ești mereu în alertă pentru a nu-l dezvălui.

Deși oamenii doresc adesea să împărtășească vești bune de îndată ce le află, un studiu publicat de Asociația Americană de Psihologie a descoperit că păstrarea veștilor bune în secret înainte de a le spune altcuiva ar putea face oamenii să se simtă mai energici și mai vii.

Psihologul Michael Slepian, profesor la Columbia Business School, și colegii săi au realizat o serie de studii pentru a schița liniile de bază ale secretului, concentrându-se mai întâi pe secretele pe care oamenii le păstrează. Ei au identificat 38 de categorii comune de secrete pe care oamenii le păstrează despre ei înșiși, de la infidelitate și comportament ilegal, până la sarcină și surprize planificate pentru alții. „Aproximativ 97% dintre oameni au un secret în cel puțin una dintre aceste categorii, iar o persoană obișnuită păstrează secrete în 13 dintre aceste categorii.”, a declarat Michael Slepian, citat de Asociația Americană de Psihologie.

A trăi cu secrete poate duce la anxietate și suferință. Uneori, păstrăm secretele din obișnuință și nu neapărat pentru că ne pot strica relațiile.

Secretul poate apărea din frică. S-ar putea să nu-ți dai seama că frica îți determină nevoia de a avea secrete.

S-ar putea să-ți fie frică de respingere, pierdere, de a nu fi suficient de bun, iar această frică te împiedică să fii deschis și sincer cu oamenii de care îți pasă. Dacă descoperi că păstrezi continuu secrete față de oamenii de care îți pasă, probabil că ai o frică emoțională adânc înrădăcinată care te reține.

Păstrarea secretelor are propria sa povară emoțională. Pe lângă anxietate, stres, singurătate, păstrarea secretelor duce și la supraîncărcare cognitivă – atunci când un individ nu împărtășește lucruri cu alți oameni rămâne ca o preocupare suplimentară în gândurile sale.

Cercetările au descoperit că păstrarea secretelor într-o relație are ca rezultat o scădere a satisfacției și a bunăstării relației. Sănătatea fizică și mintală sunt direct afectate. Când cineva păstrează un secret, acesta devine adesea o povară grea și creează o barieră. Această distanță emoțională poate duce la sentimente de izolare, chiar și atunci când ești în compania persoanei de care îți pasă.

Secretele mari pot dăuna unei relații, dar se dovedește că păstrarea unor mici secrete poate aduce beneficii unei relații. Dacă păstrați secrete, este esențial să evaluați de ce și dacă acest lucru vă dăunează relației.

Categorii
Psihologie

Atacul de panică

În cadrul tulburărilor de anxietate atacul de panică se evidențiază ca un tip particular de frică. DSM-5 (Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale) precizează că ”atacul de panică este caracterizat de teamă sau disconfort care cresc rapid în intensitate, ating un vârf în câteva minute și sunt însoțite de simptome somatice și/ sau cognitive”.

Atacul de panică poate fi înspăimântător. Când apare avem senzația că ne pierdem controlul, că facem infarct sau că suntem pe punctul de a muri. Mulți oameni au doar unul sau două atacuri de panică în viața lor. 

Problema dispare atunci când o situație stresantă se termină. Dar dacă avem atacuri de panică recurente, neașteptate și petrecem perioade lungi cu teama constantă că un alt atac de panică va apărea, este posibil să avem o afecțiune numită tulburare de panică.

Dacă cel puțin unul dintre atacurile de panică a fost urmat timp de cel puțin o lună de grija persistentă că va apărea un nou atac de panică, dacă a fost urmat de evitarea activităților fizice și a situatiilor  necunoscute, atunci este posibil să suferim de tulburare de panică.

Deși atacul de panică în sine nu pune viața în pericol, el ne poate afecta în mod semnificativ calitatea vieții.

Printre simptome se numără: bătăi accelerate ale inimii; senzație de leșin; transpiraţie; greaţă; dureri în piept; dificultăți de respirație; tremur; bufeuri; frisoane;  senzație de sufocare; ameţeală; senzație de gură uscată; un sentiment de teamă sau frică de a muri; furnicături la nivelul degetelor.

Este important să fim conștienți de faptul că majoritatea acestor simptome pot fi, de asemenea, simptome ale altor afecțiuni sau probleme, așa că probabil nu avem întotdeauna un atac de panică. De exemplu, este posibil să avem bătăi accelerate ale inimii în cazul unor probleme cu tensiunea arterială.

Majoritatea atacurilor de panică durează între 5 și 20 de minute.  Există și cazuri în care pot dura până la o oră.

O situație specială este atacul de panică nocturn, adică trezirea din somn în stare de panică.

Când avem de-a face cu un atac de panică, primul lucru pe care trebuie să îl știm este că atacul de panică nu este periculos din punct de vedere fizic, deși se poate simți așa, nu vom muri din cauza unui atac de panică.

Dacă atacurile de panică se datorează anxietății, opțiunile de gestionare pot include: terapie cognitiv-comportamentală, tehnici de management al stresului, tehnici de relaxare.

Cum să facem față unui atac de panică

–  Este important să nu lăsăm teama de atacuri de panică să ne controleze.

–  Să continuăm să fim activi. Dacă este posibil, să încercăm să rămânem în situația care ne-a declanșat atacul de panică până când anxietatea dispare.

– Să ne confruntăm frica. Dacă nu fugim de ea, ne dăm șansa de a descoperi că nimic rău nu se va întâmpla.

– Să ne concentrăm pe vizualizarea imaginilor pozitive, pașnice și relaxante.

– Să ne amintim că viața nu ne este în pericol.


Două exerciții simple care pot ajuta în caz de atac de panică:

1.      Exercițiul de respirație

Ne poate fi util să inspirăm cât de încet, profund și ușor putem, pe nas. Expirăm încet, profund și ușor pe gură. Închidem ochii și ne concentrăm pe respirație.

Unii oameni consideră că le este mai ușor să practice acest exercițiu de respirașie conștientă dacă numără în gând de la 1 la 5 pentru fiecare inspirare și fiecare expirare.

2.      Tehnica 5-4-3-2-1

Este o tehnică de calmare, simplă, dar eficientă pentru a ne recăpăta controlul asupra minții și a ne readuce în prezent.

Această tehnică încorporează toate cele 5 simțuri pentru a ne ajuta să ne amintim ce ne spun simțurile despre lumea înconjurătoare. Poate fi practicată oriunde ne-am afla și oricând ne simțim anxioși sau copleșiți.

Această tehnică NU este o magie care face să dispară toate problemele sau care distrage atenția unei minți hiperactive, însă ea ne poate ajuta să întrerupem tiparele nesănătoase de gândire.

Acest exercițiu în 5 pași necesită 60 de secunde.

– Văz: Privim în jur și identificăm 5 lucruri. De exemplu: ”văd laptopul, văd cana”.

– Tactil (pipăit): Atingem 4 lucruri din jurul nostru pentru a le simți textura. De exemplu: ”simt podeaua, simt telefonul”.

– Auz: Ascultăm 3 sunete din jurul nostru. Ar putea fi sunetul traficului sau  ticăitul ceasului. Ori ne putem reaminti 3 sunete care ne plac și spunem ”aud sunetul ploii, aud sunetul mării”.

 – Miros: Mirosim 2 lucruri din jur. De exemplu: ”miros părul, miros bluza”. Sau ne putem aminti două dintre mirosurile preferate și ne gândim la ele.

– Gust: Gustăm 1 aliment pe care îl avem în preajmă. Dacă nu avem nimic de mâncare în acel moment, ne putem gândi la un aliment care ne place. De exemplu, putem spune: ”gust un măr”.

 
După un atac de panică

– Este important să ne gândim la propria îngrijire, să fim atenți ce are nevoie corpul nostru după un atac de panică. De exemplu, am putea avea nevoie să ne odihnim, să mâncăm sau să bem apă.

–  Este util să spunem cuiva în care avem încredere că am avut un atac de panică.


Important!

Specialistul în sănătate mintală (psihiatru sau psiholog clinician)  poate efectua o evaluare și ne poate ajuta să gestionăm cât mai corect simptomele.

Categorii
Psihologie

Iertarea – subiect psihologic, social și biologic

Iertarea nu înseamnă doar să accepți ce s-a întâmplat sau să încetezi să fii supărat. Mai degrabă, iertarea implică o transformare voluntară a sentimentelor, atitudinilor și comportamentului tău, astfel încât să nu mai fii dominat de resentimente și să poți exprima compasiune, generozitate sau altele asemenea față de persoana care ți-a greșit. Iertarea este considerată un proces important în psihoterapie sau consiliere (adaptare – Dicționarul de psihologie APA- Asociația Americană de Psihologie).

„Iertarea este un subiect psihologic, social și biologic. Este adevărata conexiune minte-corp”. – Loren Toussaint, PhD, profesor de psihologie la Luther College, din Decorah, Iowa.

Cercetările lui Toussaint au arătat că pentru oamenii religioși rugăciunea poate stimula iertarea. El și colegii săi au studiat americani și indieni din medii creștine, hinduse și musulmane. Ei au descoperit că cei care au rostit o scurtă rugăciune pentru partenerul lor au fost mai reținuți în fața unor afirmații precum „Când partenerul meu îmi greșește, fac ceva pentru a răspunde la fel” (International Journal of Psychology , 2015).

Există mai multe tipuri de iertare

Iertarea divină este iertarea lui Dumnezeu sau a unei Puteri Superioare.

Iertarea de sine se referă la experiența auto-condamnării și la capacitatea de a o ușura.

De ce este atât de dificilă iertarea de sine?

Greșelile sunt în strânsă legătură cu convingerile fundamentale despre noi înșine, cum ar fi „Întotdeauna spun lucruri greșite”. Iertarea de sine cere ca astfel de credințe să fie identificate și abordate.

Iertarea celorlalți presupune să fi fost jignit sau nedreptățit.

În timp ce încă există dezbateri în teologie, filozofie și științe umaniste despre ce este iertarea, științele sociale au căzut la o înțelegere. Iertarea celorlalți vine în două moduri care sunt separate, nu neapărat conectate între ele. Iertarea decizională este o intenție comportamentală de a nu căuta răzbunare și de a trata vinovatul ca pe o persoană valoroasă. Iertarea emoțională este înlocuirea emoțiilor negative legate de acea persoană cu emoții pozitive orientate spre ea, cum ar fi empatia, compasiunea sau iubirea.

Iertarea decizională și emoțională sunt experiențe interne, nu experiențe sociale.

În viața de familie, iertarea are un rol important în menținerea independenței și a relațiilor dintre membrii familiei. S-a demonstrat că iertarea în cadrul familiilor crește funcționarea pozitivă a familiei, în timp ce lipsa iertării face opusul. Soții care se pot ierta unul pe altul creează relații îmbunătățite nu numai unul cu celălalt, ci și cu copiii lor.

Contexte ale iertării

Există trei contexte pentru iertare. Ele sunt: (1) iertarea altei persoane, (2) iertarea de sine și (3) iertarea situației sau circumstanței.

Iertarea promovează continuitatea relațiilor interpersonale prin repararea rănilor și abaterilor inevitabile care apar în interacțiunea socială.

Etapele iertării

Oamenii par să treacă prin aproximativ cinci etape previzibile în timp ce se confruntă cu problemele care le blochează renunțarea la resentimente și trecerea mai departe. Aceste etape pot fi repetate, alternate sau depășite.

• Trezirea: realizăm că avem o problemă care ține de propriul nostru fel de a fi.

• Mânie/Resentimente: Resentimente, accese de furie, adesea din cauza durerii nerezolvate.

• Tristețe/Rănire: Sentimente variind de la tristețe la disperare, care sunt adesea blocate de frică și sunt dureros de trăit.

• Integrare/Acceptare/Renunțare: După ce am simțit sentimentele renegate sau nedorite – învățăm din ele și avem noi perspective; creștem.

• Reinvestire: reinvestirea a eliberat energie în viață și relații în mod conștient și deliberat.

Adevăratul sens al iertării este să decidem intenționat să renunțăm la furie și resentimente și să simțim empatie și compasiune.

Iertarea poate ajuta la reducerea depresiei, anxietății și a unor tulburări psihice.

***

Exercițiu/ vizualizare:

Iertare = Eliberare

„Te iert și te eliberez. Sunt liber(ă) și  tu ești liber( ă)”.

 „Iartă-mă și eliberează-mă. Mulțumesc. „

 ”Îi iert pe toți cei care mi-au greșit în trecut. Mă iert pe mine însămi/ însumi.”

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger