Etichetă: dezvoltare personală

Categorii
Psihologie

Cum ne influențează viața relația cu părinții

MAMA

Relația cu mama are o importanță psihologică profundă și complexă în dezvoltarea unui individ, având un impact semnificativ asupra tuturor aspectelor vieții sale ulterioare. Această relație influențează formarea identității, a atașamentului, a încrederii și a sănătății emoționale. Iată câteva dintre principalele aspecte psihologice ale relației cu mama:

1. Atașamentul și dezvoltarea timpurie

Relația cu mama joacă un rol esențial în formarea atașamentului copilului, un concept introdus de psihologul John Bowlby. Atașamentul reprezintă legătura emoțională dintre copil și figurile de îngrijire, în special mama. Un atașament sigur, caracterizat prin iubire, răbdare și încredere, ajută copilul să dezvolte un sentiment de siguranță și încredere în lume. Aceasta este esențială pentru dezvoltarea unei personalități echilibrate și stabile.

Un atașament nesigur, pe de altă parte, poate duce la anxietate, frică, probleme de încredere și dificultăți în relațiile interpersonale mai târziu în viață.

2. Formarea identității

Mama este adesea prima persoană cu care copilul intră în contact, influențându-i profund imaginea de sine. Dacă relația este pozitivă și susținătoare, copilul învață să se simtă valoros și capabil. Acest lucru ajută la dezvoltarea unei imagini de sine sănătoase și stabile, care va ghida alegerile și comportamentele în viața adultă.

În schimb, dacă relația este problematică sau abuzivă, aceasta poate duce la o autoevaluare scăzută, nesiguranță și dificultăți în gestionarea propriilor emoții.

3. Reglarea emoțională

Mama joacă un rol crucial în învățarea copilului de a-și reglementa emoțiile. Copiii învață să facă față furiei, fricii și altor sentimente intense prin modul în care mama le răspunde la aceste emoții. O mamă care este caldă, empatică și răbdătoare îi poate învăța pe copii cum să își exprime și să își regleze emoțiile într-un mod sănătos.

Dacă mama este absentă emoțional sau dacă relația este marcată de conflicte constante, copilul poate dezvolta dificultăți în a-și gestiona emoțiile, ceea ce poate duce la tulburări de anxietate, depresie sau probleme de comportament.

4. Modele de relaționare și comportamente în relațiile viitoare

Relația cu mama influențează stilul de relaționare al adultului. O mamă care este atentă și oferă sprijin emoțional va învăța copilul să aibă așteptări pozitive față de ceilalți și să stabilească relații sănătoase. Dacă, în schimb, mama este distantă sau abuzivă, copilul poate învăța să fie neîncrezător, să aibă dificultăți în a construi relații apropiate și poate dezvolta comportamente disfuncționale în relațiile romantice sau profesionale.

5. Rolul mamei în autoapreciere și încredere

Mama, prin modul în care interacționează cu copilul, poate influența direct dezvoltarea încrederii de sine. Încurajările și iubirea necondiționată pot ajuta copilul să se simtă valoros și capabil. În schimb, critica constantă sau lipsa de susținere poate duce la scăderea încrederii în propriile abilități și chiar la tulburări de alimentație, depresie sau probleme de sănătate mintală.

6. Implicarea în educație și dezvoltarea competențelor

Relația cu mama influențează și performanțele educaționale ale copilului. O mamă care este activ implicată în viața educativă a copilului poate sprijini dezvoltarea competențelor cognitive și sociale ale acestuia, în timp ce o mamă care nu acordă suficientă atenție poate influența negativ procesul de învățare și dezvoltare personală al copilului.

7. Traume din relația cu mama

În cazurile în care relația cu mama este marcată de abuz fizic, emoțional sau neglijență, efectele asupra copilului pot fi de durată. Aceste traume pot duce la tulburări de stres post-traumatic, dificultăți în relaționarea cu ceilalți și o autoînțelegere negativă.

💗

Relația mamă-fiică

Mamele sunt de obicei primii oameni care oferă suport emoțional și afectiv fiicelor lor, iar acest lucru contribuie la formarea unei identități sănătoase. O relație în care fiica simte iubire necondiționată, încredere și sprijin poate să dezvolte o stimă de sine puternică. În schimb, dacă relația este marcată de critici constante, absență emoțională sau respingere, acest lucru poate avea un efect negativ asupra încrederii în sine și a auto-percepției.

Relația mamă-fiu

Relația cu mama influențează și comportamentele de viață ale fiului, în special în ceea ce privește relațiile interpersonale. Pe măsură ce fiul crește, relația cu mama poate influența procesul de independență. În cazul unui atașament sănătos, un fiu va învăța să își gestioneze viața autonom, dar va păstra în continuare o legătură emoțională sănătoasă cu mama sa. În situațiile în care relația este disfuncțională, aceasta poate duce la dependență emoțională sau dificultăți în a face față provocărilor vieții.

TATA

Relația cu tatăl are o importanță psihologică profundă, având un impact semnificativ asupra dezvoltării emoționale, comportamentale și sociale ale unui individ. Această relație influențează modul în care o persoană percepe autoritatea, încrederea în sine, relațiile interpersonale și sănătatea mentală pe termen lung.

Iată câteva aspecte cheie ale importanței psihologice a relației cu tatăl:

1.Modele de comportament și autoritate: Tatăl este adesea primul model masculin din viața unui copil și joacă un rol esențial în înțelegerea conceptelor de autoritate și respect. Un tată implicat și autoritar poate ajuta copilul să dezvolte respect pentru reguli și responsabilități, în timp ce un tată absent sau autoritar excesiv poate crea un sentiment de confuzie sau de respingere față de autoritate.

2.Dezvoltarea încrederii în sine: Un tată care oferă sprijin, încurajare și iubire poate contribui la dezvoltarea unei stime de sine sănătoase. Un tată care recunoaște și apreciază realizările copilului, dar care și își asumă rolul de a-l ghida în fața eșecurilor, ajută la formarea unei încrederi solide în propriile abilități și capacitatea de a face față provocărilor.

3.Relațiile interpersonale: Relația cu tatăl poate modela felul în care o persoană interacționează cu ceilalți, în special în relațiile de cuplu. Un tată afectuos și respectuos poate contribui la dezvoltarea unor așteptări pozitive față de relațiile interpersonale, iar un tată care este distant sau abuziv poate duce la dificultăți în formarea de relații sănătoase mai târziu în viață.

4.Aspecte legate de sex și identitate de gen: Relația cu tatăl influențează, de asemenea, înțelegerea unui copil despre rolurile de gen și identitatea sexuală. Băieții învață cum să fie bărbați și ce înseamnă masculinitatea, iar fetele pot învăța ce așteptări pot avea de la bărbați în relațiile lor romantice și profesionale.

5.Dezvoltarea rezilienței și a abilităților de coping: În fața dificultăților și stresului, un tată care modelează comportamente sănătoase de coping poate ajuta copilul să învețe cum să facă față stresului. Absența unui tată sau un comportament abuziv pot afecta negativ capacitatea unui copil de a dezvolta aceste abilități.

💙

Relația tată-fiică

Studiile sugerează că o relație pozitivă între tată și fiică poate influența dezvoltarea sexuală și relațiile intime ale fiicei mai târziu în viață. Un tată care oferă un model de respect și iubire poate ajuta fiica să aibă încredere în ea însăși și să stabilească relații sănătoase.

Relația tată-fiu

Fiii învață cum să își gestioneze emoțiile, cum să își asume responsabilități în urma exemplului tatălui lor. Un tată implicat și afectuos poate contribui la dezvoltarea unei imagini de sine pozitive. Dacă relația cu tatăl este absentă sau conflictuală, acest lucru poate duce la incertitudini legate de propria valoare. Fiii care cresc fără un tată sau cu o figură paternă absentă fizic sau emoțional pot experimenta dificultăți în dezvoltarea unui model masculin de comportament, ceea ce poate influența modul în care aceștia percep masculinitatea și cum interacționează cu alți bărbați în viața adultă.

***

Categorii
Psihologie

Stres și griji la 3-7 ani

Etapa de „învățare prin experiență” este etapa de vârstă 3-7 ani. O etapă caracterizată prin joc, prin care copilul își dezvoltă musculatura, își exersează abilitățile motorii, își câștigă autocontrolul și explorează lumea prin intermediul experiențelor senzoriale. În această perioadă, egocentrismul rămâne o trăsătură predominantă. Copilul va întâlni experiențe care îl vor ajuta să devină mai autonom, trecând de la o dependență totală la una relativă (învățând să fie singur), să își contureze identitatea și să își dezvolte competențele.

Principalele surse de stres care pot influența simptomele psihologice în această etapă sunt legate de familie și școală: separarea de familie, adaptarea la un nou mediu fizic și social, interacțiunea emoțională cu ceilalți, respectarea regulilor și normelor sociale, egocentrismul, cerințele mai mari, lipsa de armonie în familie și dificultățile întâmpinate.

Principalii indicatori ai stresului în copilărie sunt: plâns ușor, țipete, agresivitate verbală și fizică, teamă, atenție și concentrare scăzute, insecuritate, lipsa autonomiei personale și afective, furie.

Categorii
Dezvoltare Personală

Divinația și mesajele din subconștient

Putem defini divinația ca fiind o abordare sistematică în încercarea de a obține o perspectivă asupra unei situații sau probleme. Știm că majoritatea metodelor folosite în divinație, cum ar fi citirea cărților de tarot sau privirea în bile de cristal, nu sunt susținute de niciun tip de dovezi științifice. Dacă asta le face mai puțin valide sau nu, depinde de individ. Unii practicanți de divinație simt că accesează și dialoghează cu propriul lor subconștient. Cu toate acestea, mulți oameni caută confort în ghicire, astrologie și numerologie. Motivele lor pot varia, dar toți caută îndrumări și răspunsuri la întrebările vieții, la fel ca grecii antici….

În mitologia greacă, Cassandra, fiica regilor Troiei, a prezis că Troia va cădea printr-un truc inteligent. La scurt timp după ce Troia a fost distrusă cu ajutorul calului troian, Cassandra a avut adesea viziuni despre viitor, dar, din păcate, foarte puțini oameni au crezut-o, chiar și atunci când predicțiile ei au devenit adevărate.

Divinația este un fenomen cultural universal pe care antropologii l-au observat ca fiind prezent în multe religii și culturi din toate epocile până în prezent.

Dincolo de simple explicații există teorii care vorbesc despre modul în care unele forme de divinație ar putea duce la mesaje semnificative. O teorie este că procesul de divinație permite mesajelor din subconștient să apară în lumea conștientă.

Deși divinația este un fenomen aproape universal al culturii umane, au fost realizate puține cercetări psihologice pentru a descrie sau înțelege practica așa cum se întâmplă de fapt în viața umană. Din punct de vedere istoric, majoritatea cercetărilor psihologice referitoare la divinație au avut loc în contextul gândirii magice și al literaturii despre parapsihologie. Unele cercetări contemporane au sugerat, totuși, că gândirea magică este un fenomen cognitiv normativ care se extinde în mod caracteristic până la vârsta adultă.

De obicei asociate cu gândirea magică sunt credințele superstițioase. Deși gândirea magică poate oferi uneori un sentiment de siguranță, poate duce, de asemenea, la stres și anxietate sporite.

Există multe cauze pentru gândirea magică, de la cauze naturale până la probleme de sănătate mintală. Începând de la o vârstă fragedă, oamenii învață adesea ritualuri și superstiții binecunoscute în cultura lor, care continuă de-a lungul generațiilor.

Anumite tulburări de sănătate mintală, inclusiv tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC), anxietatea și schizofrenia, implică tulburări de gândire și distorsiuni cognitive, cum ar fi gândirea magică. Oamenii care se luptă cu gândirea magică ca simptom al unei tulburări de sănătate mintală pot deveni extrem de stresați de gândirea magică. Persoanele cu tulburare de personalitate schizotipală pot relaționa două circumstanțe necorelate împreună, punând sens în coincidențe. De exemplu, un individ cu tulburare de personalitate schizotipală poate crede că deține puteri telepatice.

Gândirea magică poate susține și o viziune optimistă asupra vieții.

Ceea ce face diferența între divinație și mesajele din subconștient și gândirea magică din tulburările de sănătate mintilă este MODERAȚIA!

Tot ceea ce ducem la extrem poate deveni un risc pentru sănătatea noastră fizică și psihică.

Printre metodele de divinație se numără:

  • Tarot
  • Rune
  • Îngeri
  • Geometrie Sacră
  • Astrologie
  • Numerologie

📧 psihologsimonaionita@gmail.com

Categorii
Psihologie

Dezvoltă-ți încrederea în tine!

Încrederea nu este o caracteristică înnăscută. Este o abilitate care poate fi dobândită și îmbunătățită în timp.

Conform teoriei cognitive sociale, indivizii învață observându-i pe ceilalți, internalizând comportamentele și evaluând rezultatele, ceea ce influențează semnificativ propria încredere în realizarea acțiunilor similare.

Teoria auto-eficacității sugerează că indivizii cu o credință puternică în abilitățile lor au mai multe șanse să facă față provocărilor și să persevereze în fața adversității.

Ierarhia nevoilor lui Maslow sugerează că încrederea în sine apare atunci când nevoile de bază sunt îndeplinite, permițând indivizilor să se concentreze asupra aspirațiilor de ordin superior și asupra creșterii personale.

Teoria conceptului de sine afirmă că încrederea în sine este strâns legată de conceptul de sine – percepția și convingerile pe care le avem despre noi înșine.

Teoria psihodinamică sugerează că experiențele noastre timpurii de viață și conflictele nerezolvate ne modelează înțelegerea despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru, creând modele de gândire și comportament care transcend la vârsta adultă.

7 idei pentru îmbunătățirea încrederii în sine

  1. Inventariază toate situațiile în care lipsa de încredere este o problemă și înfruntă-le.
  2. Recunoaște că ești timid, dar acordă-ți dreptul să ai propriile gânduri, sentimente, gusturi și opinii.
  3. Nu te devaloriza. Încetează să-ți vezi doar defectele, trecând cu vederea calitățile.
  4. Iartă-ți greșelile din trecut așa cum le ierți și pe ale celorlalți.
  5. Nu lăsa teama să pună stăpânire pe tine. Imaginează-ți că o pui într-un rucsac, chiar dacă te îngreunează, tot vei continua să mergi.
  6. Fii realist și nu-i supraevalua pe alții.
  7. Frecventează mai mult persoanele care au încredere în ele și în tine.

Dacă vei considera că ai nevoie de sprijin în procesul tău de autocunoaștere și de modelare a încrederii în tine, mă poți contacta pentru o programare.

E-mail: psihologsimonaionita@gmail.com

Categorii
Dezvoltare Personală

Runele, instrument pentru dezvoltare personală

Un set antic de simboluri și litere era folosit la scris în primul secol în nordul Europei, acestea purtau numele de rune. Inscripțiile antice au fost descoperite și în partea de nord a Americii și în Groenlanda, dovedind că primii vikingi au adus cu ei acest alfabet antic, când au debarcat aici în anul 980 î.Ch. De fapt primele inscripții runice în piatră au fost datate în secolul 3 înainte de Christos. Mulți istorici cred că acest alfabet a fost folosit cu multe secole înainte.

Cuvântul “rune” înseamnă “ secret” sau “mister”.

Este o percepție greșită, obișnuită, aceea că runele ar fi folosite pentru ghicirea viitorului. De fapt runele sunt o unealtă pentru autocunoaștere, îndrumându-ne spre răspunsul care de fapt se află în noi.

Ele nu răspund la întrebări cu „da” sau „nu”, ele oglindesc propriul subconștient, reflectând ceea ce știm deja, îndreptându-ne atenția către temerile și motivațiile noastre ascunse.

Există nenumărate povești în miturile nordice care descriu runele. Cea mai faimoasă dintre acestea este povestea în care Odin și Loki folosesc rune pentru a crea o suliță magică care nu va rata niciodată ținta.

Fie că sunt folosite în forma lor fizică tradițională sau sub formă de carduri cu rune, aceste simboluri pot ajuta oamenii să pornească într-o călătorie de auto-descoperire.

Categorii
Dezvoltare Personală

Tarotul, un instrument pentru dezvoltare personală și autocunoaștere

Psihiatrul și psihanalistul elvețian Carl Jung, unul dintre pionierii psihologiei moderne, considera că arhetipurile sunt modele universale de comportament și gândire care au fost moștenite de la strămoșii noștri. Aceste arhetipuri sunt înrădăcinate în cele mai profunde niveluri ale minții inconștiente și pot fi văzute în visele, fanteziile și expresiile noastre creative.

Jung a văzut tarotul ca pe un instrument de acces la aceste arhetipuri și de acces la înțelepciunea inconștientului. El credea că arhetipurile descrise în cărți ar putea oferi informații valoroase asupra personalității, motivațiilor și dorințelor noastre cele mai interioare.

Cărțile de tarot sunt adesea văzute (și folosite) ca un mijloc de a prezice viitorul.

De-a lungul timpului, și pe măsură ce ocultismul și spiritualitatea au crescut, la sfârșitul erei victoriane, tarotul a devenit o tendință populară care servea drept divertisment pentru cei bogați.

Cărțile de tarot, cu imaginile lor complicate și figurile arhetipale, oferă o cale unică de a accesa inconștientul colectiv. Fiecare carte de tarot este o oglindă ce reflectă diferite aspecte personale și ale experienței umane. Când privim în cărți pășim într-un peisaj simbolic, un tărâm în care mințile noastre conștiente și inconștiente se întâlnesc.

Tarotul devine astfel un puternic instrument pentru explorarea gândurilor, dorințelor și fricilor noastre cele mai ascunse – o hartă care ne conduce în profunzimile propriului psihic.

Procesul de interpretare a cărților de tarot ne duce într-o călătorie de auto-reflecție: privim în adâncurile subconștientului nostru. Prin implicarea în limbajul simbolic al tarotului obținem claritate și perspectivă asupra motivațiilor și dorințelor noastre.

Cărțile acționează ca un catalizator pentru introspecție, determinându-ne să ne examinăm experiențele, credințele și emoțiile. Ele ne invită să ne confruntăm cu aspecte personale ascunse sau ignorate. Cu fiecare rotire a unei cărți ne confruntăm fricile, ne recunoaștem punctele forte și ne descoperim potențialul.

În ultimii ani tarotul a devenit un instrument folosit de terapeuți și psihologi pentru a-i ajuta clienții să-și dezvolte capacitatea de auto-reflecție și să evolueze.

Indiferent dacă abordăm tarotul cu scepticism sau încredere, nu putem nega potențialul transformator pe care îl deține.

Tarotul poate fi un catalizator pentru introspecție, încurajându-ne să punem întrebări profunde și să explorăm complexitățile gândurilor, emoțiilor și aspirațiilor noastre.

Unora ne place să medităm la o carte sau două de tarot. Alții, aleg o carte pe zi pentru inspirație sau pentru o problemă care îi preocupă. 😊

Tu ai folosit până acum tarotul pentru auto-descoperire?

***

📧 psihologsimonaionita@gmail.com

***

Recomandări de lectură:

  • ”Funcția terapeutică a simbolurilor”, de Georges Colleuil, editura Nemira
  • ”Tarot. O viziune filozofică și terapeutică a Tarotului de Marsilia”, Georges Colleuil, editura Nemira

Categorii
Psihologie

Psihologia secretelor

Secretele sunt de o varietate pe care rar o conștientizăm. Cercetările arată că aproape fiecare dintre noi are ceva de ascuns. Oricine crede că nu are secrete înseamnă că nu este sincer sau îi lipsește conștiința de sine. Fiecare își creează un loc pentru secrete în mintea sa. Există o vigilență constantă în păstrarea secretelor. Așa se face că secretele au un parteneriat cu suspiciunea și paranoia. Dacă porți un mare secret, în esență, ești mereu în alertă pentru a nu-l dezvălui.

Deși oamenii doresc adesea să împărtășească vești bune de îndată ce le află, un studiu publicat de Asociația Americană de Psihologie a descoperit că păstrarea veștilor bune în secret înainte de a le spune altcuiva ar putea face oamenii să se simtă mai energici și mai vii.

Psihologul Michael Slepian, profesor la Columbia Business School, și colegii săi au realizat o serie de studii pentru a schița liniile de bază ale secretului, concentrându-se mai întâi pe secretele pe care oamenii le păstrează. Ei au identificat 38 de categorii comune de secrete pe care oamenii le păstrează despre ei înșiși, de la infidelitate și comportament ilegal, până la sarcină și surprize planificate pentru alții. „Aproximativ 97% dintre oameni au un secret în cel puțin una dintre aceste categorii, iar o persoană obișnuită păstrează secrete în 13 dintre aceste categorii.”, a declarat Michael Slepian, citat de Asociația Americană de Psihologie.

A trăi cu secrete poate duce la anxietate și suferință. Uneori, păstrăm secretele din obișnuință și nu neapărat pentru că ne pot strica relațiile.

Secretul poate apărea din frică. S-ar putea să nu-ți dai seama că frica îți determină nevoia de a avea secrete.

S-ar putea să-ți fie frică de respingere, pierdere, de a nu fi suficient de bun, iar această frică te împiedică să fii deschis și sincer cu oamenii de care îți pasă. Dacă descoperi că păstrezi continuu secrete față de oamenii de care îți pasă, probabil că ai o frică emoțională adânc înrădăcinată care te reține.

Păstrarea secretelor are propria sa povară emoțională. Pe lângă anxietate, stres, singurătate, păstrarea secretelor duce și la supraîncărcare cognitivă – atunci când un individ nu împărtășește lucruri cu alți oameni rămâne ca o preocupare suplimentară în gândurile sale.

Cercetările au descoperit că păstrarea secretelor într-o relație are ca rezultat o scădere a satisfacției și a bunăstării relației. Sănătatea fizică și mintală sunt direct afectate. Când cineva păstrează un secret, acesta devine adesea o povară grea și creează o barieră. Această distanță emoțională poate duce la sentimente de izolare, chiar și atunci când ești în compania persoanei de care îți pasă.

Secretele mari pot dăuna unei relații, dar se dovedește că păstrarea unor mici secrete poate aduce beneficii unei relații. Dacă păstrați secrete, este esențial să evaluați de ce și dacă acest lucru vă dăunează relației.

Categorii
Parenting

Alienarea parentală – abuz emoțional asupra copilului

În 1987, dr. Richard Gardner a vorbit pentru prima dată despre sindromul de alienare parentală, spunând că este o încercare conștientă sau inconștientă a unui părinte de a se comporta în așa fel încât să înstrăineze copilul de celălalt părinte. Mai târziu, el a extins conceptul adăugând că pot exista factori care apar în interiorul copilului, independent de contribuțiile părinților care favorizează dezvoltarea sindromului. Astăzi, majoritatea experților în sănătate mintală sunt de acord că acel comportament de alienare parentală este evident în multe cazuri de divorț și custodie, în special în divorțurile cu conflicte mari.

Concret, procesul alienării parentale presupune un șir de acțiuni, un set de strategii ce cuprind gânduri și maniere nonverbale prin care copilului ”i se spală creierul”, în încercarea de a i se șterge amintirile și iubirea pentru părintele său.

Există cazuri în care copilul învață că petrecerea timpului cu tatăl echivalează cu o trădare față de mamă, cu lipsa loialității față de aceasta sau, după caz, timpul petrecut cu mama echivalează cu o trădare față de tată.

Când alienarea este severă, copilul refuză adesea să-l vadă pe celălalt părinte, chiar dacă nu există dovezi de abuz fizic sau emoțional. În plus, copilul nu va putea, de obicei, să vadă nici o calitate pozitivă a celuilalt părinte.

Cercetările sugerează că expunerea la comportamente de alienare a părinților în copilărie poate avea un impact profund asupra sănătății mintale a acelor copii mai târziu în viață, inclusiv întâmpinarea unor tulburări de anxietate și reacții la traumă.

Alienarea parentală poate fi identificată prin prezența a cinci factori:

(1) copilul refuză, se opune sau evită o relație cu un părinte;

(2) copilul a avut o relație pozitivă cu acel părinte înainte de a-l respinge;

(3) nu există dovezi de abuz sau neglijență comise de părintele respins;

(4) celălalt părinte a folosit mai multe comportamente de alienare parentală;

(5) copilul prezintă manifestări comportamentale de alienare parentală.

Ce fel de persoană ar încerca să înstrăineze un copil de celălalt părinte?

Acest fenomen provine adesea de la un  părinte care este narcisist și/sau instabil emoțional. El poate fi motivat de o dorință de răzbunare sau poate avea nevoie de ”o ieșire” atât de disperată încât își transferă durerea și furia asupra copilului.

Fenomenul alienării parentale este recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a fost introdus în Manualul de e Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale- DSM 5, ca diagnostic psihiatric ( „abuz psihologic asupra copiilor”), recunoscut de către Colegiul Psihologilor din România, și de Instanțele juridice românești. Fenomenul de alienare parentală sau de ,,abuz asupra copilului” este conturat la nivel de legislație prin intermediul Legii nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

***

Referințe:

www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC9026878/

www.drmarkgoldsteinphd.com

legalup.ro/alienarea-parentala/

Categorii
Psihologie

Iertarea – subiect psihologic, social și biologic

Iertarea nu înseamnă doar să accepți ce s-a întâmplat sau să încetezi să fii supărat. Mai degrabă, iertarea implică o transformare voluntară a sentimentelor, atitudinilor și comportamentului tău, astfel încât să nu mai fii dominat de resentimente și să poți exprima compasiune, generozitate sau altele asemenea față de persoana care ți-a greșit. Iertarea este considerată un proces important în psihoterapie sau consiliere (adaptare – Dicționarul de psihologie APA- Asociația Americană de Psihologie).

„Iertarea este un subiect psihologic, social și biologic. Este adevărata conexiune minte-corp”. – Loren Toussaint, PhD, profesor de psihologie la Luther College, din Decorah, Iowa.

Cercetările lui Toussaint au arătat că pentru oamenii religioși rugăciunea poate stimula iertarea. El și colegii săi au studiat americani și indieni din medii creștine, hinduse și musulmane. Ei au descoperit că cei care au rostit o scurtă rugăciune pentru partenerul lor au fost mai reținuți în fața unor afirmații precum „Când partenerul meu îmi greșește, fac ceva pentru a răspunde la fel” (International Journal of Psychology , 2015).

Există mai multe tipuri de iertare

Iertarea divină este iertarea lui Dumnezeu sau a unei Puteri Superioare.

Iertarea de sine se referă la experiența auto-condamnării și la capacitatea de a o ușura.

De ce este atât de dificilă iertarea de sine?

Greșelile sunt în strânsă legătură cu convingerile fundamentale despre noi înșine, cum ar fi „Întotdeauna spun lucruri greșite”. Iertarea de sine cere ca astfel de credințe să fie identificate și abordate.

Iertarea celorlalți presupune să fi fost jignit sau nedreptățit.

În timp ce încă există dezbateri în teologie, filozofie și științe umaniste despre ce este iertarea, științele sociale au căzut la o înțelegere. Iertarea celorlalți vine în două moduri care sunt separate, nu neapărat conectate între ele. Iertarea decizională este o intenție comportamentală de a nu căuta răzbunare și de a trata vinovatul ca pe o persoană valoroasă. Iertarea emoțională este înlocuirea emoțiilor negative legate de acea persoană cu emoții pozitive orientate spre ea, cum ar fi empatia, compasiunea sau iubirea.

Iertarea decizională și emoțională sunt experiențe interne, nu experiențe sociale.

În viața de familie, iertarea are un rol important în menținerea independenței și a relațiilor dintre membrii familiei. S-a demonstrat că iertarea în cadrul familiilor crește funcționarea pozitivă a familiei, în timp ce lipsa iertării face opusul. Soții care se pot ierta unul pe altul creează relații îmbunătățite nu numai unul cu celălalt, ci și cu copiii lor.

Contexte ale iertării

Există trei contexte pentru iertare. Ele sunt: (1) iertarea altei persoane, (2) iertarea de sine și (3) iertarea situației sau circumstanței.

Iertarea promovează continuitatea relațiilor interpersonale prin repararea rănilor și abaterilor inevitabile care apar în interacțiunea socială.

Etapele iertării

Oamenii par să treacă prin aproximativ cinci etape previzibile în timp ce se confruntă cu problemele care le blochează renunțarea la resentimente și trecerea mai departe. Aceste etape pot fi repetate, alternate sau depășite.

• Trezirea: realizăm că avem o problemă care ține de propriul nostru fel de a fi.

• Mânie/Resentimente: Resentimente, accese de furie, adesea din cauza durerii nerezolvate.

• Tristețe/Rănire: Sentimente variind de la tristețe la disperare, care sunt adesea blocate de frică și sunt dureros de trăit.

• Integrare/Acceptare/Renunțare: După ce am simțit sentimentele renegate sau nedorite – învățăm din ele și avem noi perspective; creștem.

• Reinvestire: reinvestirea a eliberat energie în viață și relații în mod conștient și deliberat.

Adevăratul sens al iertării este să decidem intenționat să renunțăm la furie și resentimente și să simțim empatie și compasiune.

Iertarea poate ajuta la reducerea depresiei, anxietății și a unor tulburări psihice.

***

Exercițiu/ vizualizare:

Iertare = Eliberare

„Te iert și te eliberez. Sunt liber(ă) și  tu ești liber( ă)”.

 „Iartă-mă și eliberează-mă. Mulțumesc. „

 ”Îi iert pe toți cei care mi-au greșit în trecut. Mă iert pe mine însămi/ însumi.”

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Parentificarea sau inversarea rolului părinte-copil

Parentificarea apare atunci când părinții caută la copiii lor sprijin emoțional și/sau practic, mai degrabă decât să-l ofere. Prin urmare, copilul devine îngrijitorul.

Cuvântul parentificare a fost inventat de psihiatrul Ivan Boszormenyi-Nagy, unul dintre fondatorii terapiei de familie. Cuvântul descrie ce se întâmplă atunci când rolurile de părinte și copil sunt inversate.

Această inversare a rolului perturbă procesul natural de dezvoltare al copilului. În cele mai multe cazuri, are efecte negative de anvergură asupra sănătății mentale și fizice ale copilului.

Parentificarea instrumentală vs. Parentificarea emoțională

În cazurile de parentificare instrumentală, copiii își asumă responsabilități practice, precum:

  • A avea grijă de frați sau alte rude pentru că un părinte nu poate
  • Asumarea sarcinilor de menaj, cum ar fi curățănia, cumpărăturile…
  • A fi îngrijitor pentru un părinte cu dizabilități, boală sau tulburări de sănătate mintală

Parentificarea emoțională implică un copil care oferă sprijin emoțional unui părinte, inclusiv:

  • Ascultă un părinte vorbind despre problemele proprii și îi oferă sfaturi
  • Este mediator între un părinte și un alt membru al familiei
  • Este confident pentru părinte

Simptomele copilului parentificat

Un adolescent parentificat poate prezenta următoarele simptome:

  • Anxietate, în special în ceea ce privește grija față de ceilalți
  • Depresie
  • Gândurile de sinucidere
  • Surmenaj compulsiv atunci când î-și îndepliniește responsabilitățile la școală și acasă
  • Sentimente de vinovăție și rușine
  • Îngrijorare neîncetată
  • Izolare socială
  • Simptome fizice de anxietate și depresie, cum ar fi dureri de stomac, dureri de cap etc.

Sursă: www.newportacademy.com/

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger