Categorii
Parenting

Zece activități de familie care promovează comunicarea și conectarea emoțională

Familia reprezintă primul mediu de dezvoltare pentru orice copil și joacă un rol esențial în formarea personalității acestuia. Activitățile desfășurate în familie contribuie semnificativ la dezvoltarea emoțională, socială și intelectuală atât a copiilor, cât și a părinților. Timpul petrecut împreună consolidează relațiile, creează amintiri de neuitat și oferă un cadru favorabil pentru învățare și comunicare.

1. Îmbunătățirea relațiilor familiale

Activitățile în familie, fie că este vorba despre jocuri, drumeții, gătit sau pur și simplu petrecerea timpului împreună, contribuie la crearea unor legături puternice între membrii familiei. Copiii se simt iubiți, protejați și înțeleși, iar părinții pot avea o perspectivă mai clară asupra nevoilor și emoțiilor celor mici. Comunicarea devine mai deschisă, iar încrederea reciprocă este consolidată.

2. Dezvoltarea abilităților sociale și emoționale ale copiilor

Copiii care participă activ la viața de familie dezvoltă mai ușor abilități sociale, cum ar fi empatia, cooperarea și respectul față de ceilalți. În plus, interacțiunile regulate cu părinții și frații îi ajută să-și exprime emoțiile într-un mod sănătos și să învețe cum să gestioneze situațiile dificile.

3. Crearea unui mediu favorabil educației

Activitățile comune pot avea și un impact educativ major. Cititul împreună, rezolvarea puzzle-urilor sau implicarea în activități creative stimulează imaginația și dezvoltă gândirea logică a copiilor. De asemenea, implicarea în treburile casnice le oferă responsabilitate și îi pregătește pentru viața de adult.

4. Reducerea stresului și îmbunătățirea stării de bine

Atât copiii, cât și părinții se confruntă cu stresul cotidian. Momentele petrecute împreună în familie oferă o evadare din rutina zilnică și contribuie la relaxare și bunăstare emoțională. Activitățile recreative, cum ar fi sportul sau jocurile de societate, au un efect pozitiv asupra sănătății mintale și fizice.

5. Crearea unor amintiri de neuitat

Timpul petrecut în familie nu este doar o ocazie de învățare, ci și o sursă de amintiri frumoase care vor dăinui peste ani. Copiii își vor aminti cu drag de momentele în care au jucat cu părinții, au făcut excursii sau au pregătit împreună cina. Aceste experiențe întăresc legăturile emoționale și creează un sentiment de apartenență și siguranță.

Zece activități de familie care promovează comunicarea și conectarea emoțională

Iată câteva activități de familie care pot promova comunicarea și conectarea emoțională:

  1. **Seară de jocuri de societate**: Joc de Societate 10 în 1 Jocuri Clasice & Educative – AS (se găsește în magazinele Jumbo).

Aceste jocuri pot încuraja interacțiunea și strategia de grup.

2. **Cina în familie**: Organizați o cină săptămânală în care fiecare membru al familiei să pregătească un fel de mâncare.

Asta poate stimula conversațiile despre preferințe și tradiții culinare.

3. **Sesiuni de povestiri**: Rezervați o seară pentru a împărtăși povești personale sau amintiri din copilărie. De asemenea puteți folosi jocuri care încurajează crearea de povești: Joc Zanzoon (se găsește pe Emag), cuburi pentru poveste sau jetoane pentru a inventa povești (editura DPH)

 Acest lucru poate întări legăturile și încuraja vulnerabilitatea.

4. **Activități în aer liber**: Plimbări în natură, drumeții sau picnicuri pot oferi un cadru relaxat pentru a discuta și a vă conecta.

5. **Ateliere de artă**: Organizați un atelier de creație în care fiecare membru al familiei să își exprime sentimentele prin artă. Puteți crea un colaj sau picturi care să reflecte ceea ce simțiți.

6. **Jurnalul familiei**: Încurajați fiecare membru să scrie în jurnalul familiei despre lucruri care îi fac fericiți, temeri sau dorințe. Puteți citi împreună și discuta despre aceste gânduri.

7. **Sesiuni de film cu discuții**: Vizionați filme sau documentare care abordează teme relevante pentru familie, urmate de discuții despre mesajele transmise.

8. **Zile tematice**: Alegeți o temă (de exemplu, o cultură sau o epocă istorică) și organizați activități, mâncare și discuții în jurul acelei teme.

9. **Întrebări pentru discuții profunde**: Creați un set de întrebări care să încurajeze reflecția și discuțiile profunde. De exemplu: „Care a fost cea mai fericită amintire a ta?” sau „Ce înseamnă pentru tine succesul?”

10. **Seri de muzică**: Ascultați muzică împreună, iar fiecare poate împărtăși ce simte sau ce amintiri îi evocă melodiile alese.

Aceste activități pot ajuta la întărirea legăturilor familiale și la crearea unui mediu deschis pentru comunicare și expresie emoțională.

Categorii
Psihologie

Cum ne influențează viața relația cu părinții

MAMA

Relația cu mama are o importanță psihologică profundă și complexă în dezvoltarea unui individ, având un impact semnificativ asupra tuturor aspectelor vieții sale ulterioare. Această relație influențează formarea identității, a atașamentului, a încrederii și a sănătății emoționale. Iată câteva dintre principalele aspecte psihologice ale relației cu mama:

1. Atașamentul și dezvoltarea timpurie

Relația cu mama joacă un rol esențial în formarea atașamentului copilului, un concept introdus de psihologul John Bowlby. Atașamentul reprezintă legătura emoțională dintre copil și figurile de îngrijire, în special mama. Un atașament sigur, caracterizat prin iubire, răbdare și încredere, ajută copilul să dezvolte un sentiment de siguranță și încredere în lume. Aceasta este esențială pentru dezvoltarea unei personalități echilibrate și stabile.

Un atașament nesigur, pe de altă parte, poate duce la anxietate, frică, probleme de încredere și dificultăți în relațiile interpersonale mai târziu în viață.

2. Formarea identității

Mama este adesea prima persoană cu care copilul intră în contact, influențându-i profund imaginea de sine. Dacă relația este pozitivă și susținătoare, copilul învață să se simtă valoros și capabil. Acest lucru ajută la dezvoltarea unei imagini de sine sănătoase și stabile, care va ghida alegerile și comportamentele în viața adultă.

În schimb, dacă relația este problematică sau abuzivă, aceasta poate duce la o autoevaluare scăzută, nesiguranță și dificultăți în gestionarea propriilor emoții.

3. Reglarea emoțională

Mama joacă un rol crucial în învățarea copilului de a-și reglementa emoțiile. Copiii învață să facă față furiei, fricii și altor sentimente intense prin modul în care mama le răspunde la aceste emoții. O mamă care este caldă, empatică și răbdătoare îi poate învăța pe copii cum să își exprime și să își regleze emoțiile într-un mod sănătos.

Dacă mama este absentă emoțional sau dacă relația este marcată de conflicte constante, copilul poate dezvolta dificultăți în a-și gestiona emoțiile, ceea ce poate duce la tulburări de anxietate, depresie sau probleme de comportament.

4. Modele de relaționare și comportamente în relațiile viitoare

Relația cu mama influențează stilul de relaționare al adultului. O mamă care este atentă și oferă sprijin emoțional va învăța copilul să aibă așteptări pozitive față de ceilalți și să stabilească relații sănătoase. Dacă, în schimb, mama este distantă sau abuzivă, copilul poate învăța să fie neîncrezător, să aibă dificultăți în a construi relații apropiate și poate dezvolta comportamente disfuncționale în relațiile romantice sau profesionale.

5. Rolul mamei în autoapreciere și încredere

Mama, prin modul în care interacționează cu copilul, poate influența direct dezvoltarea încrederii de sine. Încurajările și iubirea necondiționată pot ajuta copilul să se simtă valoros și capabil. În schimb, critica constantă sau lipsa de susținere poate duce la scăderea încrederii în propriile abilități și chiar la tulburări de alimentație, depresie sau probleme de sănătate mintală.

6. Implicarea în educație și dezvoltarea competențelor

Relația cu mama influențează și performanțele educaționale ale copilului. O mamă care este activ implicată în viața educativă a copilului poate sprijini dezvoltarea competențelor cognitive și sociale ale acestuia, în timp ce o mamă care nu acordă suficientă atenție poate influența negativ procesul de învățare și dezvoltare personală al copilului.

7. Traume din relația cu mama

În cazurile în care relația cu mama este marcată de abuz fizic, emoțional sau neglijență, efectele asupra copilului pot fi de durată. Aceste traume pot duce la tulburări de stres post-traumatic, dificultăți în relaționarea cu ceilalți și o autoînțelegere negativă.

💗

Relația mamă-fiică

Mamele sunt de obicei primii oameni care oferă suport emoțional și afectiv fiicelor lor, iar acest lucru contribuie la formarea unei identități sănătoase. O relație în care fiica simte iubire necondiționată, încredere și sprijin poate să dezvolte o stimă de sine puternică. În schimb, dacă relația este marcată de critici constante, absență emoțională sau respingere, acest lucru poate avea un efect negativ asupra încrederii în sine și a auto-percepției.

Relația mamă-fiu

Relația cu mama influențează și comportamentele de viață ale fiului, în special în ceea ce privește relațiile interpersonale. Pe măsură ce fiul crește, relația cu mama poate influența procesul de independență. În cazul unui atașament sănătos, un fiu va învăța să își gestioneze viața autonom, dar va păstra în continuare o legătură emoțională sănătoasă cu mama sa. În situațiile în care relația este disfuncțională, aceasta poate duce la dependență emoțională sau dificultăți în a face față provocărilor vieții.

TATA

Relația cu tatăl are o importanță psihologică profundă, având un impact semnificativ asupra dezvoltării emoționale, comportamentale și sociale ale unui individ. Această relație influențează modul în care o persoană percepe autoritatea, încrederea în sine, relațiile interpersonale și sănătatea mentală pe termen lung.

Iată câteva aspecte cheie ale importanței psihologice a relației cu tatăl:

1.Modele de comportament și autoritate: Tatăl este adesea primul model masculin din viața unui copil și joacă un rol esențial în înțelegerea conceptelor de autoritate și respect. Un tată implicat și autoritar poate ajuta copilul să dezvolte respect pentru reguli și responsabilități, în timp ce un tată absent sau autoritar excesiv poate crea un sentiment de confuzie sau de respingere față de autoritate.

2.Dezvoltarea încrederii în sine: Un tată care oferă sprijin, încurajare și iubire poate contribui la dezvoltarea unei stime de sine sănătoase. Un tată care recunoaște și apreciază realizările copilului, dar care și își asumă rolul de a-l ghida în fața eșecurilor, ajută la formarea unei încrederi solide în propriile abilități și capacitatea de a face față provocărilor.

3.Relațiile interpersonale: Relația cu tatăl poate modela felul în care o persoană interacționează cu ceilalți, în special în relațiile de cuplu. Un tată afectuos și respectuos poate contribui la dezvoltarea unor așteptări pozitive față de relațiile interpersonale, iar un tată care este distant sau abuziv poate duce la dificultăți în formarea de relații sănătoase mai târziu în viață.

4.Aspecte legate de sex și identitate de gen: Relația cu tatăl influențează, de asemenea, înțelegerea unui copil despre rolurile de gen și identitatea sexuală. Băieții învață cum să fie bărbați și ce înseamnă masculinitatea, iar fetele pot învăța ce așteptări pot avea de la bărbați în relațiile lor romantice și profesionale.

5.Dezvoltarea rezilienței și a abilităților de coping: În fața dificultăților și stresului, un tată care modelează comportamente sănătoase de coping poate ajuta copilul să învețe cum să facă față stresului. Absența unui tată sau un comportament abuziv pot afecta negativ capacitatea unui copil de a dezvolta aceste abilități.

💙

Relația tată-fiică

Studiile sugerează că o relație pozitivă între tată și fiică poate influența dezvoltarea sexuală și relațiile intime ale fiicei mai târziu în viață. Un tată care oferă un model de respect și iubire poate ajuta fiica să aibă încredere în ea însăși și să stabilească relații sănătoase.

Relația tată-fiu

Fiii învață cum să își gestioneze emoțiile, cum să își asume responsabilități în urma exemplului tatălui lor. Un tată implicat și afectuos poate contribui la dezvoltarea unei imagini de sine pozitive. Dacă relația cu tatăl este absentă sau conflictuală, acest lucru poate duce la incertitudini legate de propria valoare. Fiii care cresc fără un tată sau cu o figură paternă absentă fizic sau emoțional pot experimenta dificultăți în dezvoltarea unui model masculin de comportament, ceea ce poate influența modul în care aceștia percep masculinitatea și cum interacționează cu alți bărbați în viața adultă.

***

Categorii
Psihologie

Stres și griji la 3-7 ani

Etapa de „învățare prin experiență” este etapa de vârstă 3-7 ani. O etapă caracterizată prin joc, prin care copilul își dezvoltă musculatura, își exersează abilitățile motorii, își câștigă autocontrolul și explorează lumea prin intermediul experiențelor senzoriale. În această perioadă, egocentrismul rămâne o trăsătură predominantă. Copilul va întâlni experiențe care îl vor ajuta să devină mai autonom, trecând de la o dependență totală la una relativă (învățând să fie singur), să își contureze identitatea și să își dezvolte competențele.

Principalele surse de stres care pot influența simptomele psihologice în această etapă sunt legate de familie și școală: separarea de familie, adaptarea la un nou mediu fizic și social, interacțiunea emoțională cu ceilalți, respectarea regulilor și normelor sociale, egocentrismul, cerințele mai mari, lipsa de armonie în familie și dificultățile întâmpinate.

Principalii indicatori ai stresului în copilărie sunt: plâns ușor, țipete, agresivitate verbală și fizică, teamă, atenție și concentrare scăzute, insecuritate, lipsa autonomiei personale și afective, furie.

Categorii
Psihologie

Atacul de panică

În cadrul tulburărilor de anxietate atacul de panică se evidențiază ca un tip particular de frică. DSM-5 (Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale) precizează că ”atacul de panică este caracterizat de teamă sau disconfort care cresc rapid în intensitate, ating un vârf în câteva minute și sunt însoțite de simptome somatice și/ sau cognitive”.

Atacul de panică poate fi înspăimântător. Când apare avem senzația că ne pierdem controlul, că facem infarct sau că suntem pe punctul de a muri. Mulți oameni au doar unul sau două atacuri de panică în viața lor. 

Problema dispare atunci când o situație stresantă se termină. Dar dacă avem atacuri de panică recurente, neașteptate și petrecem perioade lungi cu teama constantă că un alt atac de panică va apărea, este posibil să avem o afecțiune numită tulburare de panică.

Dacă cel puțin unul dintre atacurile de panică a fost urmat timp de cel puțin o lună de grija persistentă că va apărea un nou atac de panică, dacă a fost urmat de evitarea activităților fizice și a situatiilor  necunoscute, atunci este posibil să suferim de tulburare de panică.

Deși atacul de panică în sine nu pune viața în pericol, el ne poate afecta în mod semnificativ calitatea vieții.

Printre simptome se numără: bătăi accelerate ale inimii; senzație de leșin; transpiraţie; greaţă; dureri în piept; dificultăți de respirație; tremur; bufeuri; frisoane;  senzație de sufocare; ameţeală; senzație de gură uscată; un sentiment de teamă sau frică de a muri; furnicături la nivelul degetelor.

Este important să fim conștienți de faptul că majoritatea acestor simptome pot fi, de asemenea, simptome ale altor afecțiuni sau probleme, așa că probabil nu avem întotdeauna un atac de panică. De exemplu, este posibil să avem bătăi accelerate ale inimii în cazul unor probleme cu tensiunea arterială.

Majoritatea atacurilor de panică durează între 5 și 20 de minute.  Există și cazuri în care pot dura până la o oră.

O situație specială este atacul de panică nocturn, adică trezirea din somn în stare de panică.

Când avem de-a face cu un atac de panică, primul lucru pe care trebuie să îl știm este că atacul de panică nu este periculos din punct de vedere fizic, deși se poate simți așa, nu vom muri din cauza unui atac de panică.

Dacă atacurile de panică se datorează anxietății, opțiunile de gestionare pot include: terapie cognitiv-comportamentală, tehnici de management al stresului, tehnici de relaxare.

Cum să facem față unui atac de panică

–  Este important să nu lăsăm teama de atacuri de panică să ne controleze.

–  Să continuăm să fim activi. Dacă este posibil, să încercăm să rămânem în situația care ne-a declanșat atacul de panică până când anxietatea dispare.

– Să ne confruntăm frica. Dacă nu fugim de ea, ne dăm șansa de a descoperi că nimic rău nu se va întâmpla.

– Să ne concentrăm pe vizualizarea imaginilor pozitive, pașnice și relaxante.

– Să ne amintim că viața nu ne este în pericol.


Două exerciții simple care pot ajuta în caz de atac de panică:

1.      Exercițiul de respirație

Ne poate fi util să inspirăm cât de încet, profund și ușor putem, pe nas. Expirăm încet, profund și ușor pe gură. Închidem ochii și ne concentrăm pe respirație.

Unii oameni consideră că le este mai ușor să practice acest exercițiu de respirașie conștientă dacă numără în gând de la 1 la 5 pentru fiecare inspirare și fiecare expirare.

2.      Tehnica 5-4-3-2-1

Este o tehnică de calmare, simplă, dar eficientă pentru a ne recăpăta controlul asupra minții și a ne readuce în prezent.

Această tehnică încorporează toate cele 5 simțuri pentru a ne ajuta să ne amintim ce ne spun simțurile despre lumea înconjurătoare. Poate fi practicată oriunde ne-am afla și oricând ne simțim anxioși sau copleșiți.

Această tehnică NU este o magie care face să dispară toate problemele sau care distrage atenția unei minți hiperactive, însă ea ne poate ajuta să întrerupem tiparele nesănătoase de gândire.

Acest exercițiu în 5 pași necesită 60 de secunde.

– Văz: Privim în jur și identificăm 5 lucruri. De exemplu: ”văd laptopul, văd cana”.

– Tactil (pipăit): Atingem 4 lucruri din jurul nostru pentru a le simți textura. De exemplu: ”simt podeaua, simt telefonul”.

– Auz: Ascultăm 3 sunete din jurul nostru. Ar putea fi sunetul traficului sau  ticăitul ceasului. Ori ne putem reaminti 3 sunete care ne plac și spunem ”aud sunetul ploii, aud sunetul mării”.

 – Miros: Mirosim 2 lucruri din jur. De exemplu: ”miros părul, miros bluza”. Sau ne putem aminti două dintre mirosurile preferate și ne gândim la ele.

– Gust: Gustăm 1 aliment pe care îl avem în preajmă. Dacă nu avem nimic de mâncare în acel moment, ne putem gândi la un aliment care ne place. De exemplu, putem spune: ”gust un măr”.

 
După un atac de panică

– Este important să ne gândim la propria îngrijire, să fim atenți ce are nevoie corpul nostru după un atac de panică. De exemplu, am putea avea nevoie să ne odihnim, să mâncăm sau să bem apă.

–  Este util să spunem cuiva în care avem încredere că am avut un atac de panică.


Important!

Specialistul în sănătate mintală (psihiatru sau psiholog clinician)  poate efectua o evaluare și ne poate ajuta să gestionăm cât mai corect simptomele.

Categorii
Psihologie

Iertarea – subiect psihologic, social și biologic

Iertarea nu înseamnă doar să accepți ce s-a întâmplat sau să încetezi să fii supărat. Mai degrabă, iertarea implică o transformare voluntară a sentimentelor, atitudinilor și comportamentului tău, astfel încât să nu mai fii dominat de resentimente și să poți exprima compasiune, generozitate sau altele asemenea față de persoana care ți-a greșit. Iertarea este considerată un proces important în psihoterapie sau consiliere (adaptare – Dicționarul de psihologie APA- Asociația Americană de Psihologie).

„Iertarea este un subiect psihologic, social și biologic. Este adevărata conexiune minte-corp”. – Loren Toussaint, PhD, profesor de psihologie la Luther College, din Decorah, Iowa.

Cercetările lui Toussaint au arătat că pentru oamenii religioși rugăciunea poate stimula iertarea. El și colegii săi au studiat americani și indieni din medii creștine, hinduse și musulmane. Ei au descoperit că cei care au rostit o scurtă rugăciune pentru partenerul lor au fost mai reținuți în fața unor afirmații precum „Când partenerul meu îmi greșește, fac ceva pentru a răspunde la fel” (International Journal of Psychology , 2015).

Există mai multe tipuri de iertare

Iertarea divină este iertarea lui Dumnezeu sau a unei Puteri Superioare.

Iertarea de sine se referă la experiența auto-condamnării și la capacitatea de a o ușura.

De ce este atât de dificilă iertarea de sine?

Greșelile sunt în strânsă legătură cu convingerile fundamentale despre noi înșine, cum ar fi „Întotdeauna spun lucruri greșite”. Iertarea de sine cere ca astfel de credințe să fie identificate și abordate.

Iertarea celorlalți presupune să fi fost jignit sau nedreptățit.

În timp ce încă există dezbateri în teologie, filozofie și științe umaniste despre ce este iertarea, științele sociale au căzut la o înțelegere. Iertarea celorlalți vine în două moduri care sunt separate, nu neapărat conectate între ele. Iertarea decizională este o intenție comportamentală de a nu căuta răzbunare și de a trata vinovatul ca pe o persoană valoroasă. Iertarea emoțională este înlocuirea emoțiilor negative legate de acea persoană cu emoții pozitive orientate spre ea, cum ar fi empatia, compasiunea sau iubirea.

Iertarea decizională și emoțională sunt experiențe interne, nu experiențe sociale.

În viața de familie, iertarea are un rol important în menținerea independenței și a relațiilor dintre membrii familiei. S-a demonstrat că iertarea în cadrul familiilor crește funcționarea pozitivă a familiei, în timp ce lipsa iertării face opusul. Soții care se pot ierta unul pe altul creează relații îmbunătățite nu numai unul cu celălalt, ci și cu copiii lor.

Contexte ale iertării

Există trei contexte pentru iertare. Ele sunt: (1) iertarea altei persoane, (2) iertarea de sine și (3) iertarea situației sau circumstanței.

Iertarea promovează continuitatea relațiilor interpersonale prin repararea rănilor și abaterilor inevitabile care apar în interacțiunea socială.

Etapele iertării

Oamenii par să treacă prin aproximativ cinci etape previzibile în timp ce se confruntă cu problemele care le blochează renunțarea la resentimente și trecerea mai departe. Aceste etape pot fi repetate, alternate sau depășite.

• Trezirea: realizăm că avem o problemă care ține de propriul nostru fel de a fi.

• Mânie/Resentimente: Resentimente, accese de furie, adesea din cauza durerii nerezolvate.

• Tristețe/Rănire: Sentimente variind de la tristețe la disperare, care sunt adesea blocate de frică și sunt dureros de trăit.

• Integrare/Acceptare/Renunțare: După ce am simțit sentimentele renegate sau nedorite – învățăm din ele și avem noi perspective; creștem.

• Reinvestire: reinvestirea a eliberat energie în viață și relații în mod conștient și deliberat.

Adevăratul sens al iertării este să decidem intenționat să renunțăm la furie și resentimente și să simțim empatie și compasiune.

Iertarea poate ajuta la reducerea depresiei, anxietății și a unor tulburări psihice.

***

Exercițiu/ vizualizare:

Iertare = Eliberare

„Te iert și te eliberez. Sunt liber(ă) și  tu ești liber( ă)”.

 „Iartă-mă și eliberează-mă. Mulțumesc. „

 ”Îi iert pe toți cei care mi-au greșit în trecut. Mă iert pe mine însămi/ însumi.”

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Parentificarea sau inversarea rolului părinte-copil

Parentificarea apare atunci când părinții caută la copiii lor sprijin emoțional și/sau practic, mai degrabă decât să-l ofere. Prin urmare, copilul devine îngrijitorul.

Cuvântul parentificare a fost inventat de psihiatrul Ivan Boszormenyi-Nagy, unul dintre fondatorii terapiei de familie. Cuvântul descrie ce se întâmplă atunci când rolurile de părinte și copil sunt inversate.

Această inversare a rolului perturbă procesul natural de dezvoltare al copilului. În cele mai multe cazuri, are efecte negative de anvergură asupra sănătății mentale și fizice ale copilului.

Parentificarea instrumentală vs. Parentificarea emoțională

În cazurile de parentificare instrumentală, copiii își asumă responsabilități practice, precum:

  • A avea grijă de frați sau alte rude pentru că un părinte nu poate
  • Asumarea sarcinilor de menaj, cum ar fi curățănia, cumpărăturile…
  • A fi îngrijitor pentru un părinte cu dizabilități, boală sau tulburări de sănătate mintală

Parentificarea emoțională implică un copil care oferă sprijin emoțional unui părinte, inclusiv:

  • Ascultă un părinte vorbind despre problemele proprii și îi oferă sfaturi
  • Este mediator între un părinte și un alt membru al familiei
  • Este confident pentru părinte

Simptomele copilului parentificat

Un adolescent parentificat poate prezenta următoarele simptome:

  • Anxietate, în special în ceea ce privește grija față de ceilalți
  • Depresie
  • Gândurile de sinucidere
  • Surmenaj compulsiv atunci când î-și îndepliniește responsabilitățile la școală și acasă
  • Sentimente de vinovăție și rușine
  • Îngrijorare neîncetată
  • Izolare socială
  • Simptome fizice de anxietate și depresie, cum ar fi dureri de stomac, dureri de cap etc.

Sursă: www.newportacademy.com/

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Dezvoltarea limbajului emoțional

Este normal ca la vârsta de doi ani să aibă crize de furie. Dar dacă copilul tău are cinci ani sau mai mult și încă are multe crize, ar putea avea nevoie de ajutor pentru a învăța să-și controleze emoțiile sau comportamentul. Acest lucru se numește „autoreglare”.

Copiii experimentează emoții înainte de a putea folosi cuvinte pentru a descrie acele emoții. De asemenea, copiii înțeleg limbajul înainte de a-l putea folosi ei înșiși.

Poți ajuta copilul să înțeleagă ceea ce simte, ajutându-l să-și dezvolte „limbajul emoțional”.

Chiar și la vârsta de 3 sau 4 ani, copilul tău are preferințe și antipatii distincte, iar personalitatea lui se dezvoltă din ce în ce mai mult în fiecare zi.

Copiii de 3 și 4 ani pot folosi lovirea, mușcarea sau împingerea ca o modalitate de a rezolva conflictele. Pur și simplu nu înțeleg încă diferența dintre interacțiunile adecvate și nepotrivite.

Este datoria ta să-ți înveți copilul că există modalități corecte și greșite de a-ți exprima emoțiile și de a rezolva problemele cu ceilalți.

Pentru a-ți ajuta copilul să facă față emoțiilor, ia în considerare și să-l înveți să-și privească emoțiile dintr-o perspectivă plină de compasiune.

Folosirea unui limbaj care exprimă validarea este de asemenea utilă. Îi arată copilului că nu greșește că simte așa cum simte și că este acceptat și iubit necondiționat.

Cum poți valida emoțiile copilului tău?

– Ascultă cu adevărat

Arată-i copilului tău că ești interesat de ceea ce simte .

Concentrează-te doar asupra copilului, fără distragerea atenției.

Arată că asculți folosind limbajul corpului și vocea. Poți să te apleci spre el și să dai din cap în timp ce vorbește. Poți spune lucruri precum „Mmmhmmm” și „Înțeleg ce vrei să spui”.

– Lăsă-ți copilul să simtă emoția pe deplin

A spune cuiva „să nu-și mai facă griji” sau să se „relaxeze” atunci când este supărat, de obicei, nu funcționează foarte bine. În plus, a-i spune copilului să nu se simtă într-un anumit fel este ca și cum ai spune: „Ceea ce simți este greșit sau inacceptabil”. Nu ajută copilul să învețe să recunoască și să facă față emoțiilor dificile. În schimb, îi învață să evite și să suprime acele emoții.

În loc să spui: ” Îl placi pe Matei! Este prietenul tău!”

Poți spune: „Înțeleg că te-ai supărat pe Matei.”

– Încearcă să nu „remediezi” problema pentru a face emoția să dispară

Ajută-ți copilul să învețe să identifice și să rezolve singur problemele. Este ușor să vrei să-ți protejezi copilul de emoțiile dificile, dar aceste emoții fac parte din viață. Când nu încerci să-ți scutești copilul de ele, îl ajuți să deprindă abilități pentru a le controla.

– Amintește-ți că fiecare emoție este acceptabilă, dar nu orice comportament este acceptabil

Validarea sentimentelor copilului tău nu înseamnă că trebuie să cedezi de fiecare dată când copilul tău își dorește ceva. De asemenea, nu înseamnă că îi permiți copilului să se comporte în moduri nepotrivite. De exemplu, este util să arăți înțelegere când copilul tău este furios pe un prieten de la locul de joacă. Nu este în regulă să-ți lași copilul să-și exprime furia împingându-l pe prieten sau spunând lucruri răutăcioase.

„Reglarea emoțiilor necesită atât de multe abilități, inclusiv atenție, planificare, dezvoltare cognitivă și dezvoltarea limbajului”, a spus Pamela Cole, PhD, psiholog la Universitatea Penn State care studiază reglarea emoțiilor în copilăria timpurie. Capacitatea copiilor de a-și gestiona emoțiile dificile depinde de genetică, de temperament, de mediul în care cresc și de factorii externi. Dar părinții, profesorii și alți îngrijitori joacă toți un rol esențial în a-i ajuta pe copii să învețe să-și gestioneze emoțiile. (https://www.apa.org/topics/parenting/emotion-regulation )

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Amenințările „goale”

Amenințările „goale” reprezintă modalitatea unui părinte de a încerca să recâștige controlul asupra unei situații. Cel mai des acestea sunt adresate fără intenție:

”Cere-ți scuze fratelui tău, sau îți iau telefonul!”


”Termină-ți broccoli, sau nu vei putea merge la joacă!”


”Dacă nu te speli pe dinți, nu vei mai primi nimic dulce!”

Sunt numite amenințări „goale” fiindcă de obicei nu reușești să le respecți sau nu au drept consecință comportamentul pe care îl aștepți de la copil.

Copilul învață rapid când să te ia în serios și când să nu te ia în serios.

Amenințările „goale” sunt comune pentru părinții cărora nu le place să-și pedepsească copilul. 

Evidențierea consecințelor vs. amenințările „goale”

Evidențierea consecințelor e folosită pentru a consolida comportamentul bun și pentru a schimba comportamentul rău.


Amenințările apar atunci când încerci să-i impui copilului să facă ceva, deși nu ar trebui să-ți forțezi niciodată copilul să facă ceva fiindcă se creează o relație de ”părinte împotriva copilului”. 

De ce nu funcționează amenințările „goale”

Copilul se simte mai supărat la gândul amenințării și la faptul că mergi împotriva dorințelor lui.

De fiecare dată când folosești o amenințare, aceasta va înrăutăți situația pentru data viitoare. 

Copiii îi vor antrena pe părinți să se retragă în cele din urmă și să-i lase să-și facă singuri treaba.

În timp, devine din ce în ce mai dificil să te gândești la amenințări care vor funcționa cu adevărat. 

Când părinții folosesc excesiv amenințările, își pierd puterea.

Părinții ar trebui să lucreze la crearea unei relații de cooperare cu copiii lor.

Cel mai puternic instrument pentru a obține un comportament bun de la copilul tău este crearea unei legături puternice cu el.

În echipă, copilul tău se va simți înțeles, în siguranță și dornic să accepte ajutor și sfaturi de la tine.

Prin afirmații pozitive și laude, încurajează-i întotdeauna comportamentul bun. De exemplu, „Îți mulțumesc că ai luat acele jucării, ăsta este un lucru bun”.

Fiecare familie ar trebui să aibă reguli bine cunoscute. Este util să enumeri regulile. Ar trebui să fie foarte clar ce se va întâmpla dacă regulile sunt încălcate. Copiii vor ști la ce să se aștepte atunci când încalcă regulile. Trebuie să fii consecvent în evidențierea consecințelor.


Poți reformula orice fel de amenințare „goală”.
De exemplu, spune „Strânge jucăriile și-ți voi citi o poveste nouă înainte de culcare” în loc de ”Dacă nu strângi jucăriile le voi da altui copil”.

***

 Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Copiii exprimă ceea ce părinții reprimă

Suprimarea emoțională are rezultate negative asupra copiilor. Cercetările arată că este mai bine să exprimi emoțiile negative într-un mod sănătos decât să le atenuezi.

Copiii sunt buni la captarea indiciilor subtile din emoții. Dacă simt că s-a întâmplat ceva negativ, iar părinții se comportă normal și nu abordează acest lucru, este confuz pentru ei.

Un părinte care respinge emoții este un părinte care subminează conștient sau inconștient sentimentele negative sau expresia emoțională a copilului său. El invalidează emoțiile copilului și îl face pe copil să se simtă rău că are acele sentimente.

Exemple de respingere a emoțiilor negative ale copiilor:

– Nu fi un copil plângăcios!

– Nu e mare lucru!

– Nu ar trebui să te simți așa!

– Nu fi atât de sensibil!

– Doar uită de asta și mergi mai departe!

– Dacă nu te oprești din plâns, îți dau eu motiv să plângi!

Cele mai frecvente motive pentru care părinții resping emoțiilor negative ale copiilor:

1. Așa au fost crescuți ei înșiși

2. Sunt în negare

Unii părinți resping emoțiile copiilor pentru că nu le înțeleg sau nu vor să le facă față.

3. Folosesc o modalitate greșită de a ajuta

Unii părinți cred în mod eronat că dacă emoția dificilă nu este lăsată să iasă la suprafață, în cele din urmă va dispărea de la sine. Astfel, în loc să se ocupe de emoție într-un mod sănătos, copilul își suprimă emoția.

Institutul Gottman a rezumat abordarea de coaching emoțional pentru părinți în 5 pași:

1. Fii conștient de emoția copilului tău!

2. Recunoaște expresia emoției copilului ca un moment perfect pentru intimitate!

3. Ascultă cu empatie și validează sentimentele copilului tău!

4. Ajută-ți copilul să învețe să-și eticheteze emoțiile cu cuvinte!

5. Stabilește limite atunci când îți ajuți copilul să rezolve probleme sau să facă față situațiilor supărătoare.

Exemple de cuvinte care arată empatie:

– Înțeleg că te simți frustrat/dezamăgit/enervat/gelos…

– Este în regulă să te simți copleșit/trist/furios/nervos…

Putem ajuta copilul să-și accepte sentimentele și  în același timp să-i ghidăm comportamentul spunând lucruri precum:

„Este în regulă să te simți frustrat, dar nu este în regulă să lovești/muști/țipi…”

Este important să simțim toate emoțiile, inclusiv pe cele incomode, să le experimentăm și să le acordăm timp.

ATENȚIE!

! Copiii ale căror emoții dificile sunt în mod constant invalidate au mai multe dificultăți de reglare a emoțiilor.

! Părinții care resping în mod obișnuit emoțiile copiilor lor, îi învață pe aceștia cum să fie insensibili la suferința altora. Acești copii au o funcționare emoțională slabă, în special în ceea ce privește empatia.

****

Resurse:

sciencedaily-com

parentingforbrain-com

gottman-com

*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

** Dacă ai nevoie de o ședință de consiliere, găsești detalii legate de servicii, programări și prețuri aici: https://psihologsimonaionita.ro/servicii-si-preturi/

Categorii
Parenting

Furia copilului, provocarea părintelui

Crizele de furie ale copiilor pot complica viața oricăror adulți, chiar și a celor foarte răbdători.

Adesea, crizele de furie ale unui copil se repetă sistematic, uneori de mai multe ori pe zi.

Până nu demult, era jenant să recunoști crizele de furie ale propriului copil. Părinților le era teamă că ceilalți vor spune că nu știu să își educe copilul, așa că au luptat cu această problemă în cercul familiei.

În timpul unei crize de furie, un copil poate țipa sfâșietor, poate să tremure, să se sufoce. Pot exista dificultăți de respirație, o creștere a ritmului cardiac și poate încerca să se rănească mușcându-și mâinile, lovind pereții sau podeaua.

Părinții ar trebui să știe că un copil aflat într-o stare de isterie are neapărat nevoie de un spectator. Copiii nu fac niciodată scandaluri în fața unui televizor sau a unei mașini de spălat, ei aleg o persoană vie, iar dintre membrii familiei, cel mai sensibil la comportamentul său e și cel mai bun specctator.

Dacă tatăl începe să se îngrijoreze și să devină nervos, atunci el va fi cel care va fi ales de copil pentru o furie spectaculoasă. Iar dacă mama ignoră comportamentul copilului, atunci pur și simplu nu va fi interesant să facă o criză de furie în fața ei.

Doctorul Evgeny Komarovsky, citat de site-ul minikar-ru,  spune despre copil că este perfect conștient de situație și de raportul de putere în timpul unei crize și că tot ceea ce face în acel moment este destul de arbitrar.

Dacă un copil își atinge vreodată scopul cu ajutorul unei crize de furie, va folosi această metodă tot timpul.

Posibilă SOLUȚIE:

Imediat ce a început criza de furie, părăsiți camera, dar lăsați copilul să știe că este auzit. Imediat ce el tace, puteți intra în camera lui. Dacă strigătul se repetă – ieșiți din nou.

Potrivit lui Evgeny Olegovich, două zile ar putea fi suficiente pentru ca un copil de un an și jumătate până la doi ani să dezvolte un reflex stabil – „mama rămâne în apropiere dacă nu țip”.

La vârsta de aproximativ trei ani începe să realizeze locul lui în această lume mare și, bineînțeles, vrea să încerce această lume pentru putere. În plus, copiii la această vârstă nu sunt întotdeauna capabili să-și exprime în cuvinte sentimentele, emoțiile și experiențele. Așa că le arată sub formă de isterie.

Sentimente pe care un părinte le trăiește în timpul unei crize de isterie a copilului:

– Furie

– Rușine

– Frică

– Vină

– Iritare.

***

Referințe:

https://minikar-ru

***

*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

** Dacă ai nevoie de o ședință de consiliere, găsești detalii legate de servicii, programări și prețuri aici: https://psihologsimonaionita.ro/servicii-si-preturi/