Categorii
Psihologie

Atacul de panică

În cadrul tulburărilor de anxietate atacul de panică se evidențiază ca un tip particular de frică. DSM-5 (Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale) precizează că ”atacul de panică este caracterizat de teamă sau disconfort care cresc rapid în intensitate, ating un vârf în câteva minute și sunt însoțite de simptome somatice și/ sau cognitive”.

Atacul de panică poate fi înspăimântător. Când apare avem senzația că ne pierdem controlul, că facem infarct sau că suntem pe punctul de a muri. Mulți oameni au doar unul sau două atacuri de panică în viața lor. 

Problema dispare atunci când o situație stresantă se termină. Dar dacă avem atacuri de panică recurente, neașteptate și petrecem perioade lungi cu teama constantă că un alt atac de panică va apărea, este posibil să avem o afecțiune numită tulburare de panică.

Dacă cel puțin unul dintre atacurile de panică a fost urmat timp de cel puțin o lună de grija persistentă că va apărea un nou atac de panică, dacă a fost urmat de evitarea activităților fizice și a situatiilor  necunoscute, atunci este posibil să suferim de tulburare de panică.

Deși atacul de panică în sine nu pune viața în pericol, el ne poate afecta în mod semnificativ calitatea vieții.

Printre simptome se numără: bătăi accelerate ale inimii; senzație de leșin; transpiraţie; greaţă; dureri în piept; dificultăți de respirație; tremur; bufeuri; frisoane;  senzație de sufocare; ameţeală; senzație de gură uscată; un sentiment de teamă sau frică de a muri; furnicături la nivelul degetelor.

Este important să fim conștienți de faptul că majoritatea acestor simptome pot fi, de asemenea, simptome ale altor afecțiuni sau probleme, așa că probabil nu avem întotdeauna un atac de panică. De exemplu, este posibil să avem bătăi accelerate ale inimii în cazul unor probleme cu tensiunea arterială.

Majoritatea atacurilor de panică durează între 5 și 20 de minute.  Există și cazuri în care pot dura până la o oră.

O situație specială este atacul de panică nocturn, adică trezirea din somn în stare de panică.

Când avem de-a face cu un atac de panică, primul lucru pe care trebuie să îl știm este că atacul de panică nu este periculos din punct de vedere fizic, deși se poate simți așa, nu vom muri din cauza unui atac de panică.

Dacă atacurile de panică se datorează anxietății, opțiunile de gestionare pot include: terapie cognitiv-comportamentală, tehnici de management al stresului, tehnici de relaxare.

Cum să facem față unui atac de panică

–  Este important să nu lăsăm teama de atacuri de panică să ne controleze.

–  Să continuăm să fim activi. Dacă este posibil, să încercăm să rămânem în situația care ne-a declanșat atacul de panică până când anxietatea dispare.

– Să ne confruntăm frica. Dacă nu fugim de ea, ne dăm șansa de a descoperi că nimic rău nu se va întâmpla.

– Să ne concentrăm pe vizualizarea imaginilor pozitive, pașnice și relaxante.

– Să ne amintim că viața nu ne este în pericol.


Două exerciții simple care pot ajuta în caz de atac de panică:

1.      Exercițiul de respirație

Ne poate fi util să inspirăm cât de încet, profund și ușor putem, pe nas. Expirăm încet, profund și ușor pe gură. Închidem ochii și ne concentrăm pe respirație.

Unii oameni consideră că le este mai ușor să practice acest exercițiu de respirașie conștientă dacă numără în gând de la 1 la 5 pentru fiecare inspirare și fiecare expirare.

2.      Tehnica 5-4-3-2-1

Este o tehnică de calmare, simplă, dar eficientă pentru a ne recăpăta controlul asupra minții și a ne readuce în prezent.

Această tehnică încorporează toate cele 5 simțuri pentru a ne ajuta să ne amintim ce ne spun simțurile despre lumea înconjurătoare. Poate fi practicată oriunde ne-am afla și oricând ne simțim anxioși sau copleșiți.

Această tehnică NU este o magie care face să dispară toate problemele sau care distrage atenția unei minți hiperactive, însă ea ne poate ajuta să întrerupem tiparele nesănătoase de gândire.

Acest exercițiu în 5 pași necesită 60 de secunde.

– Văz: Privim în jur și identificăm 5 lucruri. De exemplu: ”văd laptopul, văd cana”.

– Tactil (pipăit): Atingem 4 lucruri din jurul nostru pentru a le simți textura. De exemplu: ”simt podeaua, simt telefonul”.

– Auz: Ascultăm 3 sunete din jurul nostru. Ar putea fi sunetul traficului sau  ticăitul ceasului. Ori ne putem reaminti 3 sunete care ne plac și spunem ”aud sunetul ploii, aud sunetul mării”.

 – Miros: Mirosim 2 lucruri din jur. De exemplu: ”miros părul, miros bluza”. Sau ne putem aminti două dintre mirosurile preferate și ne gândim la ele.

– Gust: Gustăm 1 aliment pe care îl avem în preajmă. Dacă nu avem nimic de mâncare în acel moment, ne putem gândi la un aliment care ne place. De exemplu, putem spune: ”gust un măr”.

 
După un atac de panică

– Este important să ne gândim la propria îngrijire, să fim atenți ce are nevoie corpul nostru după un atac de panică. De exemplu, am putea avea nevoie să ne odihnim, să mâncăm sau să bem apă.

–  Este util să spunem cuiva în care avem încredere că am avut un atac de panică.


Important!

Specialistul în sănătate mintală (psihiatru sau psiholog clinician)  poate efectua o evaluare și ne poate ajuta să gestionăm cât mai corect simptomele.

Categorii
Psihologie

Iertarea – subiect psihologic, social și biologic

Iertarea nu înseamnă doar să accepți ce s-a întâmplat sau să încetezi să fii supărat. Mai degrabă, iertarea implică o transformare voluntară a sentimentelor, atitudinilor și comportamentului tău, astfel încât să nu mai fii dominat de resentimente și să poți exprima compasiune, generozitate sau altele asemenea față de persoana care ți-a greșit. Iertarea este considerată un proces important în psihoterapie sau consiliere (adaptare – Dicționarul de psihologie APA- Asociația Americană de Psihologie).

„Iertarea este un subiect psihologic, social și biologic. Este adevărata conexiune minte-corp”. – Loren Toussaint, PhD, profesor de psihologie la Luther College, din Decorah, Iowa.

Cercetările lui Toussaint au arătat că pentru oamenii religioși rugăciunea poate stimula iertarea. El și colegii săi au studiat americani și indieni din medii creștine, hinduse și musulmane. Ei au descoperit că cei care au rostit o scurtă rugăciune pentru partenerul lor au fost mai reținuți în fața unor afirmații precum „Când partenerul meu îmi greșește, fac ceva pentru a răspunde la fel” (International Journal of Psychology , 2015).

Există mai multe tipuri de iertare

Iertarea divină este iertarea lui Dumnezeu sau a unei Puteri Superioare.

Iertarea de sine se referă la experiența auto-condamnării și la capacitatea de a o ușura.

De ce este atât de dificilă iertarea de sine?

Greșelile sunt în strânsă legătură cu convingerile fundamentale despre noi înșine, cum ar fi „Întotdeauna spun lucruri greșite”. Iertarea de sine cere ca astfel de credințe să fie identificate și abordate.

Iertarea celorlalți presupune să fi fost jignit sau nedreptățit.

În timp ce încă există dezbateri în teologie, filozofie și științe umaniste despre ce este iertarea, științele sociale au căzut la o înțelegere. Iertarea celorlalți vine în două moduri care sunt separate, nu neapărat conectate între ele. Iertarea decizională este o intenție comportamentală de a nu căuta răzbunare și de a trata vinovatul ca pe o persoană valoroasă. Iertarea emoțională este înlocuirea emoțiilor negative legate de acea persoană cu emoții pozitive orientate spre ea, cum ar fi empatia, compasiunea sau iubirea.

Iertarea decizională și emoțională sunt experiențe interne, nu experiențe sociale.

În viața de familie, iertarea are un rol important în menținerea independenței și a relațiilor dintre membrii familiei. S-a demonstrat că iertarea în cadrul familiilor crește funcționarea pozitivă a familiei, în timp ce lipsa iertării face opusul. Soții care se pot ierta unul pe altul creează relații îmbunătățite nu numai unul cu celălalt, ci și cu copiii lor.

Contexte ale iertării

Există trei contexte pentru iertare. Ele sunt: (1) iertarea altei persoane, (2) iertarea de sine și (3) iertarea situației sau circumstanței.

Iertarea promovează continuitatea relațiilor interpersonale prin repararea rănilor și abaterilor inevitabile care apar în interacțiunea socială.

Etapele iertării

Oamenii par să treacă prin aproximativ cinci etape previzibile în timp ce se confruntă cu problemele care le blochează renunțarea la resentimente și trecerea mai departe. Aceste etape pot fi repetate, alternate sau depășite.

• Trezirea: realizăm că avem o problemă care ține de propriul nostru fel de a fi.

• Mânie/Resentimente: Resentimente, accese de furie, adesea din cauza durerii nerezolvate.

• Tristețe/Rănire: Sentimente variind de la tristețe la disperare, care sunt adesea blocate de frică și sunt dureros de trăit.

• Integrare/Acceptare/Renunțare: După ce am simțit sentimentele renegate sau nedorite – învățăm din ele și avem noi perspective; creștem.

• Reinvestire: reinvestirea a eliberat energie în viață și relații în mod conștient și deliberat.

Adevăratul sens al iertării este să decidem intenționat să renunțăm la furie și resentimente și să simțim empatie și compasiune.

Iertarea poate ajuta la reducerea depresiei, anxietății și a unor tulburări psihice.

***

Exercițiu/ vizualizare:

Iertare = Eliberare

„Te iert și te eliberez. Sunt liber(ă) și  tu ești liber( ă)”.

 „Iartă-mă și eliberează-mă. Mulțumesc. „

 ”Îi iert pe toți cei care mi-au greșit în trecut. Mă iert pe mine însămi/ însumi.”

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: dezvoltarepersonala.psihologie@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Parentificarea sau inversarea rolului părinte-copil

Parentificarea apare atunci când părinții caută la copiii lor sprijin emoțional și/sau practic, mai degrabă decât să-l ofere. Prin urmare, copilul devine îngrijitorul.

Cuvântul parentificare a fost inventat de psihiatrul Ivan Boszormenyi-Nagy, unul dintre fondatorii terapiei de familie. Cuvântul descrie ce se întâmplă atunci când rolurile de părinte și copil sunt inversate.

Această inversare a rolului perturbă procesul natural de dezvoltare al copilului. În cele mai multe cazuri, are efecte negative de anvergură asupra sănătății mentale și fizice ale copilului.

Parentificarea instrumentală vs. Parentificarea emoțională

În cazurile de parentificare instrumentală, copiii își asumă responsabilități practice, precum:

  • A avea grijă de frați sau alte rude pentru că un părinte nu poate
  • Asumarea sarcinilor de menaj, cum ar fi curățănia, cumpărăturile…
  • A fi îngrijitor pentru un părinte cu dizabilități, boală sau tulburări de sănătate mintală

Parentificarea emoțională implică un copil care oferă sprijin emoțional unui părinte, inclusiv:

  • Ascultă un părinte vorbind despre problemele proprii și îi oferă sfaturi
  • Este mediator între un părinte și un alt membru al familiei
  • Este confident pentru părinte

Simptomele copilului parentificat

Un adolescent parentificat poate prezenta următoarele simptome:

  • Anxietate, în special în ceea ce privește grija față de ceilalți
  • Depresie
  • Gândurile de sinucidere
  • Surmenaj compulsiv atunci când î-și îndepliniește responsabilitățile la școală și acasă
  • Sentimente de vinovăție și rușine
  • Îngrijorare neîncetată
  • Izolare socială
  • Simptome fizice de anxietate și depresie, cum ar fi dureri de stomac, dureri de cap etc.

Sursă: www.newportacademy.com/

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: dezvoltarepersonala.psihologie@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Dezvoltarea limbajului emoțional

Este normal ca la vârsta de doi ani să aibă crize de furie. Dar dacă copilul tău are cinci ani sau mai mult și încă are multe crize, ar putea avea nevoie de ajutor pentru a învăța să-și controleze emoțiile sau comportamentul. Acest lucru se numește „autoreglare”.

Copiii experimentează emoții înainte de a putea folosi cuvinte pentru a descrie acele emoții. De asemenea, copiii înțeleg limbajul înainte de a-l putea folosi ei înșiși.

Poți ajuta copilul să înțeleagă ceea ce simte, ajutându-l să-și dezvolte „limbajul emoțional”.

Chiar și la vârsta de 3 sau 4 ani, copilul tău are preferințe și antipatii distincte, iar personalitatea lui se dezvoltă din ce în ce mai mult în fiecare zi.

Copiii de 3 și 4 ani pot folosi lovirea, mușcarea sau împingerea ca o modalitate de a rezolva conflictele. Pur și simplu nu înțeleg încă diferența dintre interacțiunile adecvate și nepotrivite.

Este datoria ta să-ți înveți copilul că există modalități corecte și greșite de a-ți exprima emoțiile și de a rezolva problemele cu ceilalți.

Pentru a-ți ajuta copilul să facă față emoțiilor, ia în considerare și să-l înveți să-și privească emoțiile dintr-o perspectivă plină de compasiune.

Folosirea unui limbaj care exprimă validarea este de asemenea utilă. Îi arată copilului că nu greșește că simte așa cum simte și că este acceptat și iubit necondiționat.

Cum poți valida emoțiile copilului tău?

– Ascultă cu adevărat

Arată-i copilului tău că ești interesat de ceea ce simte .

Concentrează-te doar asupra copilului, fără distragerea atenției.

Arată că asculți folosind limbajul corpului și vocea. Poți să te apleci spre el și să dai din cap în timp ce vorbește. Poți spune lucruri precum „Mmmhmmm” și „Înțeleg ce vrei să spui”.

– Lăsă-ți copilul să simtă emoția pe deplin

A spune cuiva „să nu-și mai facă griji” sau să se „relaxeze” atunci când este supărat, de obicei, nu funcționează foarte bine. În plus, a-i spune copilului să nu se simtă într-un anumit fel este ca și cum ai spune: „Ceea ce simți este greșit sau inacceptabil”. Nu ajută copilul să învețe să recunoască și să facă față emoțiilor dificile. În schimb, îi învață să evite și să suprime acele emoții.

În loc să spui: ” Îl placi pe Matei! Este prietenul tău!”

Poți spune: „Înțeleg că te-ai supărat pe Matei.”

– Încearcă să nu „remediezi” problema pentru a face emoția să dispară

Ajută-ți copilul să învețe să identifice și să rezolve singur problemele. Este ușor să vrei să-ți protejezi copilul de emoțiile dificile, dar aceste emoții fac parte din viață. Când nu încerci să-ți scutești copilul de ele, îl ajuți să deprindă abilități pentru a le controla.

– Amintește-ți că fiecare emoție este acceptabilă, dar nu orice comportament este acceptabil

Validarea sentimentelor copilului tău nu înseamnă că trebuie să cedezi de fiecare dată când copilul tău își dorește ceva. De asemenea, nu înseamnă că îi permiți copilului să se comporte în moduri nepotrivite. De exemplu, este util să arăți înțelegere când copilul tău este furios pe un prieten de la locul de joacă. Nu este în regulă să-ți lași copilul să-și exprime furia împingându-l pe prieten sau spunând lucruri răutăcioase.

„Reglarea emoțiilor necesită atât de multe abilități, inclusiv atenție, planificare, dezvoltare cognitivă și dezvoltarea limbajului”, a spus Pamela Cole, PhD, psiholog la Universitatea Penn State care studiază reglarea emoțiilor în copilăria timpurie. Capacitatea copiilor de a-și gestiona emoțiile dificile depinde de genetică, de temperament, de mediul în care cresc și de factorii externi. Dar părinții, profesorii și alți îngrijitori joacă toți un rol esențial în a-i ajuta pe copii să învețe să-și gestioneze emoțiile. (https://www.apa.org/topics/parenting/emotion-regulation )

***

Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: dezvoltarepersonala.psihologie@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Amenințările „goale”

Amenințările „goale” reprezintă modalitatea unui părinte de a încerca să recâștige controlul asupra unei situații. Cel mai des acestea sunt adresate fără intenție:

”Cere-ți scuze fratelui tău, sau îți iau telefonul!”
”Termină-ți broccoli, sau nu vei putea merge la joacă!”
”Dacă nu te speli pe dinți, nu vei mai primi nimic dulce!”

Sunt numite amenințări „goale” fiindcă de obicei nu reușești să le respecți sau nu au drept consecință comportamentul pe care îl aștepți de la copil.

Copilul învață rapid când să te ia în serios și când să nu te ia în serios.

Amenințările „goale” sunt comune pentru părinții cărora nu le place să-și pedepsească copilul. 

Evidențierea consecințelor vs. amenințările „goale”

Evidențierea consecințelor e folosită pentru a consolida comportamentul bun și pentru a schimba comportamentul rău.


Amenințările apar atunci când încerci să-i impui copilului să facă ceva, deși nu ar trebui să-ți forțezi niciodată copilul să facă ceva fiindcă se creează o relație de ”părinte împotriva copilului”. 

De ce nu funcționează amenințările „goale”

Copilul se simte mai supărat la gândul amenințării și la faptul că mergi împotriva dorințelor lui.

De fiecare dată când folosești o amenințare, aceasta va înrăutăți situația pentru data viitoare. 

Copiii îi vor antrena pe părinți să se retragă în cele din urmă și să-i lase să-și facă singuri treaba.

În timp, devine din ce în ce mai dificil să te gândești la amenințări care vor funcționa cu adevărat. 

Când părinții folosesc excesiv amenințările, își pierd puterea.

Părinții ar trebui să lucreze la crearea unei relații de cooperare cu copiii lor.

Cel mai puternic instrument pentru a obține un comportament bun de la copilul tău este crearea unei legături puternice cu el.

În echipă, copilul tău se va simți înțeles, în siguranță și dornic să accepte ajutor și sfaturi de la tine.

Prin afirmații pozitive și laude, încurajează-i întotdeauna comportamentul bun. De exemplu, „Îți mulțumesc că ai luat acele jucării, ăsta este un lucru bun”.

Fiecare familie ar trebui să aibă reguli bine cunoscute. Este util să enumeri regulile. Ar trebui să fie foarte clar ce se va întâmpla dacă regulile sunt încălcate. Copiii vor ști la ce să se aștepte atunci când încalcă regulile. Trebuie să fii consecvent în evidențierea consecințelor.


Poți reformula orice fel de amenințare „goală”.
De exemplu, spune „Strânge jucăriile și-ți voi citi o poveste nouă înainte de culcare” în loc de ”Dacă nu strângi jucăriile le voi da altui copil”.

***

 Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: dezvoltarepersonala.psihologie@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

Categorii
Parenting

Copiii exprimă ceea ce părinții reprimă

Suprimarea emoțională are rezultate negative asupra copiilor. Cercetările arată că este mai bine să exprimi emoțiile negative într-un mod sănătos decât să le atenuezi.

Copiii sunt buni la captarea indiciilor subtile din emoții. Dacă simt că s-a întâmplat ceva negativ, iar părinții se comportă normal și nu abordează acest lucru, este confuz pentru ei.

Un părinte care respinge emoții este un părinte care subminează conștient sau inconștient sentimentele negative sau expresia emoțională a copilului său. El invalidează emoțiile copilului și îl face pe copil să se simtă rău că are acele sentimente.

Exemple de respingere a emoțiilor negative ale copiilor:

– Nu fi un copil plângăcios!

– Nu e mare lucru!

– Nu ar trebui să te simți așa!

– Nu fi atât de sensibil!

– Doar uită de asta și mergi mai departe!

– Dacă nu te oprești din plâns, îți dau eu motiv să plângi!

Cele mai frecvente motive pentru care părinții resping emoțiilor negative ale copiilor:

1. Așa au fost crescuți ei înșiși

2. Sunt în negare

Unii părinți resping emoțiile copiilor pentru că nu le înțeleg sau nu vor să le facă față.

3. Folosesc o modalitate greșită de a ajuta

Unii părinți cred în mod eronat că dacă emoția dificilă nu este lăsată să iasă la suprafață, în cele din urmă va dispărea de la sine. Astfel, în loc să se ocupe de emoție într-un mod sănătos, copilul își suprimă emoția.

Institutul Gottman a rezumat abordarea de coaching emoțional pentru părinți în 5 pași:

1. Fii conștient de emoția copilului tău!

2. Recunoaște expresia emoției copilului ca un moment perfect pentru intimitate!

3. Ascultă cu empatie și validează sentimentele copilului tău!

4. Ajută-ți copilul să învețe să-și eticheteze emoțiile cu cuvinte!

5. Stabilește limite atunci când îți ajuți copilul să rezolve probleme sau să facă față situațiilor supărătoare.

Exemple de cuvinte care arată empatie:

– Înțeleg că te simți frustrat/dezamăgit/enervat/gelos…

– Este în regulă să te simți copleșit/trist/furios/nervos…

Putem ajuta copilul să-și accepte sentimentele și  în același timp să-i ghidăm comportamentul spunând lucruri precum:

„Este în regulă să te simți frustrat, dar nu este în regulă să lovești/muști/țipi…”

Este important să simțim toate emoțiile, inclusiv pe cele incomode, să le experimentăm și să le acordăm timp.

ATENȚIE!

! Copiii ale căror emoții dificile sunt în mod constant invalidate au mai multe dificultăți de reglare a emoțiilor.

! Părinții care resping în mod obișnuit emoțiile copiilor lor, îi învață pe aceștia cum să fie insensibili la suferința altora. Acești copii au o funcționare emoțională slabă, în special în ceea ce privește empatia.

****

Resurse:

sciencedaily-com

parentingforbrain-com

gottman-com

*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: dezvoltarepersonala.psihologie@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

** Dacă ai nevoie de o ședință de consiliere, găsești detalii legate de servicii, programări și prețuri aici: https://psihologsimonaionita.ro/servicii-si-preturi/

Categorii
Parenting

Furia copilului, provocarea părintelui

Crizele de furie ale copiilor pot complica viața oricăror adulți, chiar și a celor foarte răbdători.

Adesea, crizele de furie ale unui copil se repetă sistematic, uneori de mai multe ori pe zi.

Până nu demult, era jenant să recunoști crizele de furie ale propriului copil. Părinților le era teamă că ceilalți vor spune că nu știu să își educe copilul, așa că au luptat cu această problemă în cercul familiei.

În timpul unei crize de furie, un copil poate țipa sfâșietor, poate să tremure, să se sufoce. Pot exista dificultăți de respirație, o creștere a ritmului cardiac și poate încerca să se rănească mușcându-și mâinile, lovind pereții sau podeaua.

Părinții ar trebui să știe că un copil aflat într-o stare de isterie are neapărat nevoie de un spectator. Copiii nu fac niciodată scandaluri în fața unui televizor sau a unei mașini de spălat, ei aleg o persoană vie, iar dintre membrii familiei, cel mai sensibil la comportamentul său e și cel mai bun specctator.

Dacă tatăl începe să se îngrijoreze și să devină nervos, atunci el va fi cel care va fi ales de copil pentru o furie spectaculoasă. Iar dacă mama ignoră comportamentul copilului, atunci pur și simplu nu va fi interesant să facă o criză de furie în fața ei.

Doctorul Evgeny Komarovsky, citat de site-ul minikar-ru,  spune despre copil că este perfect conștient de situație și de raportul de putere în timpul unei crize și că tot ceea ce face în acel moment este destul de arbitrar.

Dacă un copil își atinge vreodată scopul cu ajutorul unei crize de furie, va folosi această metodă tot timpul.

Posibilă SOLUȚIE:

Imediat ce a început criza de furie, părăsiți camera, dar lăsați copilul să știe că este auzit. Imediat ce el tace, puteți intra în camera lui. Dacă strigătul se repetă – ieșiți din nou.

Potrivit lui Evgeny Olegovich, două zile ar putea fi suficiente pentru ca un copil de un an și jumătate până la doi ani să dezvolte un reflex stabil – „mama rămâne în apropiere dacă nu țip”.

La vârsta de aproximativ trei ani începe să realizeze locul lui în această lume mare și, bineînțeles, vrea să încerce această lume pentru putere. În plus, copiii la această vârstă nu sunt întotdeauna capabili să-și exprime în cuvinte sentimentele, emoțiile și experiențele. Așa că le arată sub formă de isterie.

Sentimente pe care un părinte le trăiește în timpul unei crize de isterie a copilului:

– Furie

– Rușine

– Frică

– Vină

– Iritare.

***

Referințe:

https://minikar-ru

***

*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: dezvoltarepersonala.psihologie@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

** Dacă ai nevoie de o ședință de consiliere, găsești detalii legate de servicii, programări și prețuri aici: https://psihologsimonaionita.ro/servicii-si-preturi/

Categorii
Dezvoltare Personală

Caută bunătatea din tine!

„Bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi și orbul îl poate vedea.” – Mark Twain

De mii de ani, filozofii au dezbătut dacă natura umană este bună, dar coruptă de societate, sau este rea, dar ținută sub control de societate.

Astăzi, știința bunătății umane dezvăluie că binele și răul merg mână în mână.

Cum putem cultiva binele?

Așa cum binele și răul sunt legate, știința dezvăluie că lumea noastră interioară și cea exterioară sunt legate.

Dacă vrem să găsim și să promovăm binele trebuie să începem prin a căuta bunătatea din noi.

Să ne răspundem la următoarele întrebări:

– Acordăm timp lucrurilor care ne fac fericiți și dau sens vieții noastre?

– Cine ne-a mulțumit astăzi?

– Cui i-am fost recunoscători astăzi?

– La ce act de bunătate sau cooperare am fost martori?

Aceasta este esența termenului „gândire pozitivă”: să ne facem un scop din a număra lucrurile bune din viața noastră. Asta nu înseamnă să ignorăm răul. Fără îndoială, există amenințări în lume, la adresa bunăstării noastre și a celorlalți. Există, de asemenea, amenințări în interiorul nostru – egoism, lene etc.

Când încercăm să gândim pozitiv, facem un efort conștient și cognitiv pentru a corecta tendința noastră naturală și de înțeles de a ne concentra asupra amenințărilor. Numărând lucrurile bune, vedem realitatea mai clar.

Uneori, a vedea binele necesită o putere personală enormă, pentru că trebuie să depășim marea putere a răspunsului de ”luptă” sau ”fugi” indus de stres.

Bunătatea este un circuit de energie pozitivă care pleacă din noi, ajunge la alții și se întoarce la noi.

Oamenii sunt inspirați de cei care caută bunătatea și se comportă ca atare.

EXERCIȚIU


1. Gândește-te la ceva stresant care ți s-a întâmplat în ultima săptămână. Acum scanează-ți corpul: cum se simte pieptul, stomacul sau gâtul?

2. Gândește-te la ceva bun care s-a întâmplat în aceeași perioadă, oricât de neînsemnat ți se pare. Acum ce se întâmplă în corpul tău?

Ai simțit vreo diferență, în funcție de locul în care ți-a fost concentrată atenția? Cu siguranță da.

*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: dezvoltarepersonala.psihologie@gmail.com   sau pe Facebook Messenger

** Dacă ai nevoie de o ședință de consiliere, găsești detalii legate de servicii, programări și prețuri aici: https://psihologsimonaionita.ro/servicii-si-preturi/

Categorii
Dezvoltare Personală

Afirmații pentru vindecarea celui de-al șaselea centru emoțional: creierul, ochii și urechile

Potrivit teoriei afirmațiilor creată de Louise Hay, sănătatea celui de-al șaselea centru emoțional- creierul, ochii și urechile- depinde de capacitatea omului de a recepta informațiile și de flexibilitatea cu care reușește să găsească o cale rațională de a ieși din orice situație.

Creierul este un fel de computer. Primește informații, le procesează și execută diferite funcții, ținând cont de ele. Informațiile călătoresc de la diferitele părți ale corpului către creier și invers.

Ochii și urechile sunt principalele canale care ne permit să învățăm despre lumea exterioară, iar problemele lor de sănătate depind de plăcerea sau neplăcerea cu care receptăm aceste informații.

* Dacă suferi de anxietate și nu reușești să adormi, îți poți calma nervii repetând afirmațiile: MĂ DETAȘEZ DE ZIUA CARE A TRECUT ȘI MĂ CUFUND ÎNTR-UN SOMN BINEFĂCĂTOR ȘI SENIN. SUNT CONȘTIENT CĂ ZIUA DE MÂINE VA AVEA EA SINGURĂ GRIJĂ DE EA ÎNSĂȘI.

* Afirmații pentru dureri de cap și migrene: MĂ RELAXEZ ȘI MĂ LAS DUS DE VALUL VIEȚII. LAS VIAȚA SĂ ÎMI ASIGURE TOATE LUCRURILE DE CARE AM NEVOIE ȘI TRĂIESC CONFORTABIL. VIAȚA MĂ IUBEȘTE.

* Dacă ești preocupat de procesul de îmbătrânire, repetă afirmațiile: MĂ IUBESC ȘI MĂ ACCEPT LA ORICE VÂRSTĂ. FIECARE ETAPĂ A VIEȚII ESTE PERFECTĂ.

Oamenii care au probleme cu ochii și urechile au dificultăți în a-și echilibra mintea logică cu contemplarea spirituală, rugăciunea și misticismul.

Afecțiunile ochilor și urechilor sunt generate de tipare mentale și comportamentale care blochează capacitatea de a vedea și de a auzi ceea ce ți se arată sau ți se spune.

Afirmații pentru afecțiunile ochilor: VĂD PRIN OCHII IUBIRII ȘI FERICIRII. AM ÎNCREDERE ÎN PROCESUL VIEȚII. SUNT ÎN SIGURANȚĂ.  VIAȚA MĂ IUBEȘTE.

Afirmații pentru afecțiunile urechilor: ÎMI ASCULT CU IUBIRE VOCEA INTERIOARĂ. MĂ ELIBEREZ DE TOT CE NU CORESPUNDE IUBIRII. MĂ SIMT ÎN SIGURANȚĂ ÎN ACEASTĂ VIAȚĂ ȘI SUNT FERICIT. ÎMI CREEZ ACUM O VIAȚĂ LA CARE ÎMI FACE PLĂCERE SĂ MĂ UIT.

*** Loiuse Hay a fost autoarea mai multor cărți motivaționale. Ea a decedat în 2017, la vârsta de 90 de ani.

*** Referințe:

Totul este bine. Vindecă-ți corpul cu ajutorul medicinei, afirmațiilor și intuiției, de Loiuse L. Hay și dr. Mona Lisa Schulz, editura Adevăr Divin, Brașov, 2013

Afirmații pentru vindecarea celui de-al șaselea centru emoțional: creierul, ochii și urechile
Categorii
Psihologie

Trei femei influente în psihologie

Multe femei au adus contribuții importante la dezvoltarea timpurie a psihologiei ca știință. În timp ce femeile constituiau odată o minoritate în psihologie, astăzi femeile reprezintă 75% dintre studenții absolvenți de psihologie.

1. Anna Freud

Psihanalistă renumită ca tatăl ei, Anna Freud a fost fondatoarea psihologiei psihanalitice a copilului și a conceptului de mecanisme de apărare. Ea a studiat dificultățile cu care se confruntă copiii care sunt defavorizați din punct de vedere emoțional.

Realizari majore

A extins domeniul psihologiei copilului

A dezvoltat conceptul de mecanisme de apărare

2. Mary Ainsworth

Este una dintre cele mai cunoscute figuri din psihologia secolului XX. Ea a fost în spatele cercetărilor inovatoare privind dezvoltarea copilului, concentrându-se pe relațiile dintre copii și îngrijitorii lor.

Realizari majore

A contribuit la înțelegerea stilurilor de atașament

3. Melanie Klein

Lucrarea lui Melanie Klein în psihanaliza la începutul secolului al XX-lea a fost revoluționară, ducând la practica utilizării terapiei prin joc pentru a-i ajuta pe copii să-și exprime sentimentele, anxietățile și experiențele inconștiente în mod natural.

Realizari majore

A adus contribuții majore în domeniul terapiei prin joc

A descoperit că copiii comunică prin joacă