Teoria rezilienței se referă la capacitatea indivizilor de a se adapta și de a depăși adversitățile, stresul sau traumele. Această teorie a fost dezvoltată în principal în domeniul psihologiei dezvoltării și se concentrează pe modul în care anumite persoane reușesc să facă față situațiilor dificile, în timp ce altele pot ceda sub presiune.
Reziliența este adesea definită ca abilitatea de a reveni la starea inițială după o experiență traumatică sau de a face față provocărilor. Aceasta nu înseamnă că persoana nu va simți durere sau suferință, ci că va găsi modalități de a face față acestor emoții și de a se adapta.
Factori care contribuie la reziliență
Există mai mulți factori care pot influența nivelul de reziliență al unei persoane, inclusiv:
– Sprijinul social: Relațiile pozitive cu familia, prietenii și comunitatea pot oferi un suport esențial în momentele dificile.
Exemplu: O persoană care trece printr-o despărțire dureroasă poate găsi confort și sprijin în prieteni care o ajută să-și exprime emoțiile și să se concentreze pe aspectele pozitive ale vieții.
– Autoeficacitatea: Credința în propriile abilități de a depăși obstacolele joacă un rol important în reziliență.
Exemplu: Un student care a avut dificultăți la școală, dar care a reușit să își îmbunătățească notele prin muncă asiduă și determinare, va dezvolta o mai mare încredere în sine.
– Abilități de coping: Strategie de gestionare a stresului, cum ar fi mindfulness, tehnici de relaxare sau rezolvarea problemelor.
Exemplu: O persoană care pierde locul de muncă poate utiliza tehnici de meditație pentru a-și calma anxietatea și a se concentra pe găsirea unui nou loc de muncă.
– Optimismul: O atitudine pozitivă și capacitatea de a căuta soluții în loc de a se concentra pe probleme.
Exemplu: Un antreprenor care a experimentat eșecuri repetate poate rămâne optimist și poate analiza fiecare eșec ca pe o oportunitate de învățare.
Stadiile rezilienței
Reziliența nu este un proces liniar, ci unul dinamic, care poate implica mai multe etape:
– Acceptarea realității: Recunoașterea situației dificile și a emoțiilor asociate.
Exemplu: După o pierdere, o persoană poate ajunge să accepte durerea și să permită procesului de doliu.
– Găsirea sensului: Identificarea unui sens sau a unei lecții în experiențele negative.
Exemplu: O persoană care a supraviețuit unei boli grave poate decide să devină avocat pentru conștientizarea acestei afecțiuni.
– Acțiunea: Luarea de măsuri pentru a îmbunătăți situația.
Exemplu: O persoană care a fost afectată de un dezastru natural poate organiza o campanie de ajutor pentru victimele acelui eveniment.
Exemple de reziliență în viața reală
– Victime ale violenței domestice: Multe persoane care au fost victime ale violenței domestice reușesc să își reconstruiască viețile, să își găsească locuri de muncă și să își formeze relații sănătoase, demonstrând o mare putere de adaptare.
– Persoane care au suferit traume: Milioane de oameni care au supraviețuit unor traume severe, cum ar fi războiul sau accidentele, reușesc să ducă o viață normală, construind relații și având cariere de succes.
Reziliența este o calitate esențială care ne permite să facem față dificultăților vieții. Este important de menționat că reziliența nu este o trăsătură fixă; ea poate fi dezvoltată și îmbunătățită prin experiențe și strategii de coping eficiente. Atât sprijinul social, cât și abilitățile personale joacă un rol crucial în construirea acestei capacități.
Râsul este un comportament uman complex, care nu doar că exprimă bucurie, ci servește și ca un mecanism de apărare psihologic. În fața stresului, anxietății sau a situațiilor dificile, râsul poate acționa ca o strategie de coping, ajutând indivizii să facă față provocărilor emoționale și să reducă tensiunea.
Râsul ca mecanism de apărare
Râsul poate fi perceput ca o reacție la anxietate sau la situații stresante, având un efect cathartic asupra emoțiilor negative. Psihologul Sigmund Freud a discutat despre râs în contextul teoriei sale despre umor, sugerând că acesta poate reprezenta o eliberare a tensiunii acumulate. Conform lui Freud, râsul permite individului să-și exprime emoțiile reprimate, transformând astfel anxietatea în umor. Această transformare nu doar că facilitează gestionarea emoțiilor, dar îi oferă și individului o iluzie de control asupra situației.
Mai multe studii au arătat că râsul are efecte pozitive asupra sănătății mentale. De exemplu, o cercetare publicată în „Journal of Behavioral Medicine” a arătat că râsul reduce nivelul de cortizol, hormonul stresului, și stimulează eliberarea endorfinelor, neurotransmițători care induc senzația de bine. Acest efect biochimic contribuie la diminuarea anxietății și a stării de depresie, întărind ideea că râsul este un mecanism eficient de apărare.
Râsul și percepția socială
Râsul nu doar că ajută indivizii să facă față propriilor emoții, ci și să îmbunătățească relațiile interumane. Studiile din domeniul psihologiei sociale sugerează că râsul facilitează conexiunile sociale, contribuind la crearea unui sentiment de apartenență și reducând tensiunile între indivizi. Râsul comun, experimentat în grupuri, poate acționa ca un liant social, întărind legăturile interumane și diminuând sentimentul de izolare.
Cercetările arată că râsul poate modifica percepțiile despre situații dificile. De exemplu, un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din California a constatat că persoanele care râd în grupuri tind să aibă o percepție mai pozitivă asupra unor situații stresante. Acest lucru sugerează că râsul poate transforma stresul în umor, facilitând astfel adaptarea la provocările vieții.
În concluzie, râsul este un mecanism de apărare psihologic esențial care ajută indivizii să facă față stresului și anxietății, oferind o modalitate de a gestiona emoțiile negative și de a îmbunătăți relațiile sociale. Cercetările științifice susțin beneficiile râsului asupra sănătății mentale, demonstrând că acesta nu doar că reduce nivelul de stres, ci și întărește legăturile interumane. Într-o lume adesea marcată de incertitudini și provocări, râsul rămâne o resursă valoroasă pentru menținerea echilibrului emoțional și a sănătății mintale. Astfel, cultivarea umorului în viața de zi cu zi nu este doar o plăcere, ci și o strategie eficientă de adaptare la dificultățile existenței.
În ultima decadă, cercetările psihologice și neuroștiințifice au început să exploreze modul în care activitățile artistice contribuie la sănătatea mentală și starea de bine a indivizilor.
Știai că…?
În timp ce adulții găsesc relaxare în activitatea de colorat, copiii par să se simtă mai bine atunci când desenează liber pe o foaie albă.
Procesul creativ și relaxarea la adulți
Coloratul a devenit popular în rândul adulților, fiind promovat ca o formă de terapie creativă. Studiile au arătat că coloratul poate reduce nivelul de stres și anxietate. De exemplu, o cercetare publicată în 2016 în „Art Therapy” a demonstrat că participanții care au colorat mandale au raportat o reducere semnificativă a stresului și o îmbunătățire a stării de bine. Această activitate permite adulților să se deconecteze de la grijile cotidiene, oferindu-le un cadru structurat și o formă de meditație activă.
Coloratul stimulează concentrarea și îi ajută pe indivizi să își canalizeze gândurile într-o direcție pozitivă.
Procesul creativ și relaxarea la copii
Pe de altă parte, copiii își exprimă creativitatea și își găsesc relaxarea prin desenul liber pe o foaie albă. Această activitate le oferă oportunitatea de a explora lumea din jurul lor și de a-și exprima emoțiile fără constrângeri. O cercetare realizată de Universitatea din Cambridge a relevat că desenul liber contribuie la dezvoltarea abilităților motorii fine și stimulează gândirea creativă. Copiii care desenează se angajează într-un proces de explorare și descoperire, ceea ce le permite să își exprime identitatea și să își înțeleagă emoțiile.
Diferențele cognitive și emoționale
Diferențele în modul în care adulții și copiii se relaxează prin artă pot fi explicate și prin stadiile dezvoltării cognitive și emoționale.
Adulții, având o capacitate cognitivă mai dezvoltată, pot beneficia de structura și repetitivitatea activității de colorat, care le oferă o senzație de control și finalitate.
Pe de altă parte, copiii, care se află într-un stadiu de explorare și învățare, folosesc desenul ca pe un instrument de auto-exprimare. Această diferență este susținută de teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget, care sugerează că copiii trec prin etape diferite de gândire și înțelegere a lumii.
Concluzie
În concluzie, activitățile artistice oferă beneficii semnificative atât pentru adulți, cât și pentru copii, dar modalitățile prin care aceștia se relaxează diferă considerabil. Adulții se bucură de structura și calmul pe care le oferă coloratul, în timp ce copiii își exprimă creativitatea și își explorează emoțiile prin desenul liber. Aceste diferențe subliniază importanța adaptării activităților artistice în funcție de vârsta și nevoile fiecărei persoane, oferind astfel o modalitate eficientă de a promova sănătatea mentală și bunăstarea emoțională. Prin urmare, arta rămâne un instrument valoros de relaxare și exprimare, transcenzând granițele vârstei și ale experienței.
Studiile despre copiii care au prieteni imaginari au arătat că această practică este destul de comună și are multiple beneficii pentru dezvoltarea lor.
Iată câteva exemple de cercetări relevante:
Studiul lui Marjorie Taylor (1999) – Unul dintre cele mai importante studii despre prietenii imaginari a fost realizat de psihologul Marjorie Taylor. Ea a descoperit că aproximativ 65% dintre copiii cu vârsta între 3 și 7 ani au avut un prieten imaginar la un moment dat. Taylor a observat că acești copii erau, de obicei, mai creativi și aveau abilități lingvistice mai avansate decât ceilalți copii. În plus, copiii cu prieteni imaginari aveau tendința de a fi mai buni în soluționarea problemelor și în gândirea abstractă.
Studiul lui Carl Jung (1950) – Jung a susținut că prietenii imaginari pot ajuta copiii să gestioneze conflictele interioare și să dezvolte o mai mare autonomie. El considera că aceștia pot fi o formă de compensare pentru nevoile emoționale nesatisfăcute și pot juca un rol important în dezvoltarea unei imaginații bogate.
Studiul lui Linnea Nilsson (2013) – Această cercetare a arătat că prietenii imaginari nu sunt un semn de izolare sau de probleme psihologice, ci mai degrabă o manifestare a procesului normal de dezvoltare. Nilsson a descoperit că acești prieteni imaginari pot oferi un cadru sigur în care copiii pot explora diverse scenarii sociale, pot învăța empatie și pot rezolva conflicte într-un mod simbolic.
Studiul lui Susan Harter (2000) – Harter a investigat legătura dintre dezvoltarea stimei de sine și prezența prietenilor imaginari. Ea a descoperit că copiii cu prieteni imaginari tind să aibă o stima de sine mai ridicată, deoarece aceștia pot folosi aceste relații pentru a experimenta roluri sociale și pentru a obține validare în fața propriilor nevoi emoționale.
Studiul din Journal of Abnormal Child Psychology (2004) – Acest studiu a examinat relațiile dintre prietenii imaginari și comportamentele sociale ale copiilor. Cercetătorii au constatat că majoritatea copiilor cu prieteni imaginari aveau abilități sociale bune și nu prezentau semne de izolare socială. De asemenea, aceștia aveau o capacitate mai mare de a înțelege și de a gestiona emoțiile altora.
Aceste studii sugerează că prietenii imaginari nu doar că sunt o parte naturală a dezvoltării copilăriei, dar pot avea și beneficii semnificative pentru abilitățile sociale și emoționale ale copiilor. De obicei, acești prieteni dispar pe măsură ce copiii cresc și încep să interacționeze mai mult cu cei din jur.
Copiii au prieteni imaginari din mai multe motive, iar această practică are un impact semnificativ asupra dezvoltării lor psihologice. Din punct de vedere psihologic, prietenii imaginari pot reprezenta o modalitate prin care copiii își explorează și își dezvoltă abilități cognitive, emoționale și sociale.
Iată câteva motive pentru care copiii creează prieteni imaginari și semnificația acestui comportament:
Nevoi emoționale și de control: Un prieten imaginar poate oferi un sentiment de siguranță și control într-o lume care poate părea imprevizibilă sau copleșitoare. Copiii pot apela la acești prieteni în momente de anxietate, frică sau stres (de exemplu, în fața unei schimbări majore, cum ar fi mutarea sau nașterea unui frate). Prin intermediul acestor relații imaginate, copiii pot simți că au un refugiu în fața provocărilor emoționale.
Dezvoltarea creativității și imaginației: Crearea unui prieten imaginar este un semn de creativitate și imaginație bogată. Copiii pot inventa povești și scenarii complexe în care prietenul imaginar joacă un rol important, ceea ce stimulează gândirea simbolică și abstractă. Acest proces contribuie la dezvoltarea limbajului, la îmbogățirea vocabularului și la creșterea capacității de a rezolva probleme.
Experimentarea și învățarea unor comportamente sociale: Prin intermediul prietenului imaginar, copiii pot experimenta diferite roluri sociale și pot învăța să gestioneze interacțiunile cu ceilalți. De exemplu, pot exersa comportamente de empatie, negociere sau rezolvare a conflictelor. Acest tip de joc social poate fi o pregătire pentru relațiile lor viitoare cu alți copii sau adulți.
Autonomie și independență: Prietenii imaginari pot oferi copiilor o oportunitate de a dezvolta autonomie. Aceștia sunt, de obicei, creaturi care nu impun reguli sau restricții, iar copilul poate controla complet interacțiunile cu aceștia. Acesta poate fi un mod prin care copilul învață să își exprime dorințele și să ia decizii fără a depinde de alții.
Compensarea unei nevoi de atenție: Uneori, copiii care se simt neglijați sau izolați din diverse motive (de exemplu, o schimbare în familia lor, cum ar fi venirea unui frate sau o separare a părinților) pot crea prieteni imaginari pentru a compensa lipsa de atenție. Acesta poate fi un mod de a atrage atenția asupra lor, chiar și într-un mod simbolic, pentru a se simți valoroși și importanți.
Manifestare a dezvoltării cognitive și emoționale normale: Din punct de vedere al dezvoltării psihologice, prietenii imaginari sunt o parte naturală a copilăriei timpurii. În această perioadă, copiii încep să dezvolte abilități de gândire abstractă și simbolică, iar prietenii imaginari pot fi o manifestare a acestui proces cognitiv. Ei pot fi un mijloc prin care copilul explorează diferite aspecte ale personalității și comportamentului uman, precum și un mod de a înțelege și de a rezolva conflicte emoționale sau sociale.
Dezvoltarea stimei de sine: Copiii care au prieteni imaginari pot experimenta un sentiment mai mare de competență și încredere în sine, deoarece au control asupra relației cu prietenul imaginar. Aceștia pot simți că sunt capabili să gestioneze diverse situații sociale sau emoționale prin intermediul acestei relații fictive.
În concluzie, prietenii imaginari reprezintă o componentă naturală și sănătoasă a dezvoltării copilului. Aceștia ajută copiii să navigheze prin procesele cognitive și emoționale, le dezvoltă abilități sociale și le oferă o oportunitate de a explora lumea într-un mod sigur și controlat.
Relația cu mama are o importanță psihologică profundă și complexă în dezvoltarea unui individ, având un impact semnificativ asupra tuturor aspectelor vieții sale ulterioare. Această relație influențează formarea identității, a atașamentului, a încrederii și a sănătății emoționale. Iată câteva dintre principalele aspecte psihologice ale relației cu mama:
1. Atașamentul și dezvoltarea timpurie
Relația cu mama joacă un rol esențial în formarea atașamentului copilului, un concept introdus de psihologul John Bowlby. Atașamentul reprezintă legătura emoțională dintre copil și figurile de îngrijire, în special mama. Un atașament sigur, caracterizat prin iubire, răbdare și încredere, ajută copilul să dezvolte un sentiment de siguranță și încredere în lume. Aceasta este esențială pentru dezvoltarea unei personalități echilibrate și stabile.
Un atașament nesigur, pe de altă parte, poate duce la anxietate, frică, probleme de încredere și dificultăți în relațiile interpersonale mai târziu în viață.
2. Formarea identității
Mama este adesea prima persoană cu care copilul intră în contact, influențându-i profund imaginea de sine. Dacă relația este pozitivă și susținătoare, copilul învață să se simtă valoros și capabil. Acest lucru ajută la dezvoltarea unei imagini de sine sănătoase și stabile, care va ghida alegerile și comportamentele în viața adultă.
În schimb, dacă relația este problematică sau abuzivă, aceasta poate duce la o autoevaluare scăzută, nesiguranță și dificultăți în gestionarea propriilor emoții.
3. Reglarea emoțională
Mama joacă un rol crucial în învățarea copilului de a-și reglementa emoțiile. Copiii învață să facă față furiei, fricii și altor sentimente intense prin modul în care mama le răspunde la aceste emoții. O mamă care este caldă, empatică și răbdătoare îi poate învăța pe copii cum să își exprime și să își regleze emoțiile într-un mod sănătos.
Dacă mama este absentă emoțional sau dacă relația este marcată de conflicte constante, copilul poate dezvolta dificultăți în a-și gestiona emoțiile, ceea ce poate duce la tulburări de anxietate, depresie sau probleme de comportament.
4. Modele de relaționare și comportamente în relațiile viitoare
Relația cu mama influențează stilul de relaționare al adultului. O mamă care este atentă și oferă sprijin emoțional va învăța copilul să aibă așteptări pozitive față de ceilalți și să stabilească relații sănătoase. Dacă, în schimb, mama este distantă sau abuzivă, copilul poate învăța să fie neîncrezător, să aibă dificultăți în a construi relații apropiate și poate dezvolta comportamente disfuncționale în relațiile romantice sau profesionale.
5. Rolul mamei în autoapreciere și încredere
Mama, prin modul în care interacționează cu copilul, poate influența direct dezvoltarea încrederii de sine. Încurajările și iubirea necondiționată pot ajuta copilul să se simtă valoros și capabil. În schimb, critica constantă sau lipsa de susținere poate duce la scăderea încrederii în propriile abilități și chiar la tulburări de alimentație, depresie sau probleme de sănătate mintală.
6. Implicarea în educație și dezvoltarea competențelor
Relația cu mama influențează și performanțele educaționale ale copilului. O mamă care este activ implicată în viața educativă a copilului poate sprijini dezvoltarea competențelor cognitive și sociale ale acestuia, în timp ce o mamă care nu acordă suficientă atenție poate influența negativ procesul de învățare și dezvoltare personală al copilului.
7. Traume din relația cu mama
În cazurile în care relația cu mama este marcată de abuz fizic, emoțional sau neglijență, efectele asupra copilului pot fi de durată. Aceste traume pot duce la tulburări de stres post-traumatic, dificultăți în relaționarea cu ceilalți și o autoînțelegere negativă.
💗
Relația mamă-fiică
Mamele sunt de obicei primii oameni care oferă suport emoțional și afectiv fiicelor lor, iar acest lucru contribuie la formarea unei identități sănătoase. O relație în care fiica simte iubire necondiționată, încredere și sprijin poate să dezvolte o stimă de sine puternică. În schimb, dacă relația este marcată de critici constante, absență emoțională sau respingere, acest lucru poate avea un efect negativ asupra încrederii în sine și a auto-percepției.
Relația mamă-fiu
Relația cu mama influențează și comportamentele de viață ale fiului, în special în ceea ce privește relațiile interpersonale. Pe măsură ce fiul crește, relația cu mama poate influența procesul de independență. În cazul unui atașament sănătos, un fiu va învăța să își gestioneze viața autonom, dar va păstra în continuare o legătură emoțională sănătoasă cu mama sa. În situațiile în care relația este disfuncțională, aceasta poate duce la dependență emoțională sau dificultăți în a face față provocărilor vieții.
TATA
Relația cu tatăl are o importanță psihologică profundă, având un impact semnificativ asupra dezvoltării emoționale, comportamentale și sociale ale unui individ. Această relație influențează modul în care o persoană percepe autoritatea, încrederea în sine, relațiile interpersonale și sănătatea mentală pe termen lung.
Iată câteva aspecte cheie ale importanței psihologice a relației cu tatăl:
1.Modele de comportament și autoritate: Tatăl este adesea primul model masculin din viața unui copil și joacă un rol esențial în înțelegerea conceptelor de autoritate și respect. Un tată implicat și autoritar poate ajuta copilul să dezvolte respect pentru reguli și responsabilități, în timp ce un tată absent sau autoritar excesiv poate crea un sentiment de confuzie sau de respingere față de autoritate.
2.Dezvoltarea încrederii în sine: Un tată care oferă sprijin, încurajare și iubire poate contribui la dezvoltarea unei stime de sine sănătoase. Un tată care recunoaște și apreciază realizările copilului, dar care și își asumă rolul de a-l ghida în fața eșecurilor, ajută la formarea unei încrederi solide în propriile abilități și capacitatea de a face față provocărilor.
3.Relațiile interpersonale: Relația cu tatăl poate modela felul în care o persoană interacționează cu ceilalți, în special în relațiile de cuplu. Un tată afectuos și respectuos poate contribui la dezvoltarea unor așteptări pozitive față de relațiile interpersonale, iar un tată care este distant sau abuziv poate duce la dificultăți în formarea de relații sănătoase mai târziu în viață.
4.Aspecte legate de sex și identitate de gen: Relația cu tatăl influențează, de asemenea, înțelegerea unui copil despre rolurile de gen și identitatea sexuală. Băieții învață cum să fie bărbați și ce înseamnă masculinitatea, iar fetele pot învăța ce așteptări pot avea de la bărbați în relațiile lor romantice și profesionale.
5.Dezvoltarea rezilienței și a abilităților de coping: În fața dificultăților și stresului, un tată care modelează comportamente sănătoase de coping poate ajuta copilul să învețe cum să facă față stresului. Absența unui tată sau un comportament abuziv pot afecta negativ capacitatea unui copil de a dezvolta aceste abilități.
💙
Relația tată-fiică
Studiile sugerează că o relație pozitivă între tată și fiică poate influența dezvoltarea sexuală și relațiile intime ale fiicei mai târziu în viață. Un tată care oferă un model de respect și iubire poate ajuta fiica să aibă încredere în ea însăși și să stabilească relații sănătoase.
Relația tată-fiu
Fiii învață cum să își gestioneze emoțiile, cum să își asume responsabilități în urma exemplului tatălui lor. Un tată implicat și afectuos poate contribui la dezvoltarea unei imagini de sine pozitive. Dacă relația cu tatăl este absentă sau conflictuală, acest lucru poate duce la incertitudini legate de propria valoare. Fiii care cresc fără un tată sau cu o figură paternă absentă fizic sau emoțional pot experimenta dificultăți în dezvoltarea unui model masculin de comportament, ceea ce poate influența modul în care aceștia percep masculinitatea și cum interacționează cu alți bărbați în viața adultă.
Etapa de „învățare prin experiență” este etapa de vârstă 3-7 ani. O etapă caracterizată prin joc, prin care copilul își dezvoltă musculatura, își exersează abilitățile motorii, își câștigă autocontrolul și explorează lumea prin intermediul experiențelor senzoriale. În această perioadă, egocentrismul rămâne o trăsătură predominantă. Copilul va întâlni experiențe care îl vor ajuta să devină mai autonom, trecând de la o dependență totală la una relativă (învățând să fie singur), să își contureze identitatea și să își dezvolte competențele.
Principalele surse de stres care pot influența simptomele psihologice în această etapă sunt legate de familie și școală: separarea de familie, adaptarea la un nou mediu fizic și social, interacțiunea emoțională cu ceilalți, respectarea regulilor și normelor sociale, egocentrismul, cerințele mai mari, lipsa de armonie în familie și dificultățile întâmpinate.
Principalii indicatori ai stresului în copilărie sunt: plâns ușor, țipete, agresivitate verbală și fizică, teamă, atenție și concentrare scăzute, insecuritate, lipsa autonomiei personale și afective, furie.
Iertarea nu înseamnă doar să accepți ce s-a întâmplat sau să încetezi să fii supărat. Mai degrabă, iertarea implică o transformare voluntară a sentimentelor, atitudinilor și comportamentului tău, astfel încât să nu mai fii dominat de resentimente și să poți exprima compasiune, generozitate sau altele asemenea față de persoana care ți-a greșit. Iertarea este considerată un proces important în psihoterapie sau consiliere (adaptare – Dicționarul de psihologie APA- Asociația Americană de Psihologie).
„Iertarea este un subiect psihologic, social și biologic. Este adevărata conexiune minte-corp”. – Loren Toussaint, PhD, profesor de psihologie la Luther College, din Decorah, Iowa.
Cercetările lui Toussaint au arătat că pentru oamenii religioși rugăciunea poate stimula iertarea. El și colegii săi au studiat americani și indieni din medii creștine, hinduse și musulmane. Ei au descoperit că cei care au rostit o scurtă rugăciune pentru partenerul lor au fost mai reținuți în fața unor afirmații precum „Când partenerul meu îmi greșește, fac ceva pentru a răspunde la fel” (International Journal of Psychology , 2015).
Există mai multe tipuri de iertare
Iertarea divină este iertarea lui Dumnezeu sau a unei Puteri Superioare.
Iertarea de sine se referă la experiența auto-condamnării și la capacitatea de a o ușura.
De ce este atât de dificilă iertarea de sine?
Greșelile sunt în strânsă legătură cu convingerile fundamentale despre noi înșine, cum ar fi „Întotdeauna spun lucruri greșite”. Iertarea de sine cere ca astfel de credințe să fie identificate și abordate.
Iertarea celorlalți presupune să fi fost jignit sau nedreptățit.
În timp ce încă există dezbateri în teologie, filozofie și științe umaniste despre ce este iertarea, științele sociale au căzut la o înțelegere. Iertarea celorlalți vine în două moduri care sunt separate, nu neapărat conectate între ele. Iertarea decizională este o intenție comportamentală de a nu căuta răzbunare și de a trata vinovatul ca pe o persoană valoroasă. Iertarea emoțională este înlocuirea emoțiilor negative legate de acea persoană cu emoții pozitive orientate spre ea, cum ar fi empatia, compasiunea sau iubirea.
Iertarea decizională și emoțională sunt experiențe interne, nu experiențe sociale.
În viața de familie, iertarea are un rol important în menținerea independenței și a relațiilor dintre membrii familiei. S-a demonstrat că iertarea în cadrul familiilor crește funcționarea pozitivă a familiei, în timp ce lipsa iertării face opusul. Soții care se pot ierta unul pe altul creează relații îmbunătățite nu numai unul cu celălalt, ci și cu copiii lor.
Contexte ale iertării
Există trei contexte pentru iertare. Ele sunt: (1) iertarea altei persoane, (2) iertarea de sine și (3) iertarea situației sau circumstanței.
Iertarea promovează continuitatea relațiilor interpersonale prin repararea rănilor și abaterilor inevitabile care apar în interacțiunea socială.
Etapele iertării
Oamenii par să treacă prin aproximativ cinci etape previzibile în timp ce se confruntă cu problemele care le blochează renunțarea la resentimente și trecerea mai departe. Aceste etape pot fi repetate, alternate sau depășite.
• Trezirea: realizăm că avem o problemă care ține de propriul nostru fel de a fi.
• Mânie/Resentimente: Resentimente, accese de furie, adesea din cauza durerii nerezolvate.
• Tristețe/Rănire: Sentimente variind de la tristețe la disperare, care sunt adesea blocate de frică și sunt dureros de trăit.
• Integrare/Acceptare/Renunțare: După ce am simțit sentimentele renegate sau nedorite – învățăm din ele și avem noi perspective; creștem.
• Reinvestire: reinvestirea a eliberat energie în viață și relații în mod conștient și deliberat.
Adevăratul sens al iertării este să decidem intenționat să renunțăm la furie și resentimente și să simțim empatie și compasiune.
Iertarea poate ajuta la reducerea depresiei, anxietății și a unor tulburări psihice.
***
Exercițiu/ vizualizare:
Iertare = Eliberare
„Te iert și te eliberez. Sunt liber(ă) și tu ești liber( ă)”.
„Iartă-mă și eliberează-mă. Mulțumesc. „
”Îi iert pe toți cei care mi-au greșit în trecut. Mă iert pe mine însămi/ însumi.”
***
Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com sau pe Facebook Messenger
Este normal ca la vârsta de doi ani să aibă crize de furie. Dar dacă copilul tău are cinci ani sau mai mult și încă are multe crize, ar putea avea nevoie de ajutor pentru a învăța să-și controleze emoțiile sau comportamentul. Acest lucru se numește „autoreglare”.
Copiii experimentează emoții înainte de a putea folosi cuvinte pentru a descrie acele emoții. De asemenea, copiii înțeleg limbajul înainte de a-l putea folosi ei înșiși.
Poți ajuta copilul să înțeleagă ceea ce simte, ajutându-l să-și dezvolte „limbajul emoțional”.
Chiar și la vârsta de 3 sau 4 ani, copilul tău are preferințe și antipatii distincte, iar personalitatea lui se dezvoltă din ce în ce mai mult în fiecare zi.
Copiii de 3 și 4 ani pot folosi lovirea, mușcarea sau împingerea ca o modalitate de a rezolva conflictele. Pur și simplu nu înțeleg încă diferența dintre interacțiunile adecvate și nepotrivite.
Este datoria ta să-ți înveți copilul că există modalități corecte și greșite de a-ți exprima emoțiile și de a rezolva problemele cu ceilalți.
Pentru a-ți ajuta copilul să facă față emoțiilor, ia în considerare și să-l înveți să-și privească emoțiile dintr-o perspectivă plină de compasiune.
Folosirea unui limbaj care exprimă validarea este de asemenea utilă. Îi arată copilului că nu greșește că simte așa cum simte și că este acceptat și iubit necondiționat.
Cum poți valida emoțiile copilului tău?
– Ascultă cu adevărat
Arată-i copilului tău că ești interesat de ceea ce simte .
Concentrează-te doar asupra copilului, fără distragerea atenției.
Arată că asculți folosind limbajul corpului și vocea. Poți să te apleci spre el și să dai din cap în timp ce vorbește. Poți spune lucruri precum „Mmmhmmm” și „Înțeleg ce vrei să spui”.
– Lăsă-ți copilul să simtă emoția pe deplin
A spune cuiva „să nu-și mai facă griji” sau să se „relaxeze” atunci când este supărat, de obicei, nu funcționează foarte bine. În plus, a-i spune copilului să nu se simtă într-un anumit fel este ca și cum ai spune: „Ceea ce simți este greșit sau inacceptabil”. Nu ajută copilul să învețe să recunoască și să facă față emoțiilor dificile. În schimb, îi învață să evite și să suprime acele emoții.
În loc să spui: ” Îl placi pe Matei! Este prietenul tău!”
Poți spune: „Înțeleg că te-ai supărat pe Matei.”
– Încearcă să nu „remediezi” problema pentru a face emoția să dispară
Ajută-ți copilul să învețe să identifice și să rezolve singur problemele. Este ușor să vrei să-ți protejezi copilul de emoțiile dificile, dar aceste emoții fac parte din viață. Când nu încerci să-ți scutești copilul de ele, îl ajuți să deprindă abilități pentru a le controla.
– Amintește-ți că fiecare emoție este acceptabilă, dar nu orice comportament este acceptabil
Validarea sentimentelor copilului tău nu înseamnă că trebuie să cedezi de fiecare dată când copilul tău își dorește ceva. De asemenea, nu înseamnă că îi permiți copilului să se comporte în moduri nepotrivite. De exemplu, este util să arăți înțelegere când copilul tău este furios pe un prieten de la locul de joacă. Nu este în regulă să-ți lași copilul să-și exprime furia împingându-l pe prieten sau spunând lucruri răutăcioase.
„Reglarea emoțiilor necesită atât de multe abilități, inclusiv atenție, planificare, dezvoltare cognitivă și dezvoltarea limbajului”, a spus Pamela Cole, PhD, psiholog la Universitatea Penn State care studiază reglarea emoțiilor în copilăria timpurie. Capacitatea copiilor de a-și gestiona emoțiile dificile depinde de genetică, de temperament, de mediul în care cresc și de factorii externi. Dar părinții, profesorii și alți îngrijitori joacă toți un rol esențial în a-i ajuta pe copii să învețe să-și gestioneze emoțiile. (https://www.apa.org/topics/parenting/emotion-regulation )
***
Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com sau pe Facebook Messenger
Amenințările „goale” reprezintă modalitatea unui părinte de a încerca să recâștige controlul asupra unei situații. Cel mai des acestea sunt adresate fără intenție:
”Cere-ți scuze fratelui tău, sau îți iau telefonul!”
”Termină-ți broccoli, sau nu vei putea merge la joacă!”
”Dacă nu te speli pe dinți, nu vei mai primi nimic dulce!”
Sunt numite amenințări „goale” fiindcă de obicei nu reușești să le respecți sau nu au drept consecință comportamentul pe care îl aștepți de la copil.
Copilul învață rapid când să te ia în serios și când să nu te ia în serios.
Amenințările „goale” sunt comune pentru părinții cărora nu le place să-și pedepsească copilul.
Evidențierea consecințelor vs. amenințările „goale”
Evidențierea consecințelor e folosită pentru a consolida comportamentul bun și pentru a schimba comportamentul rău.
Amenințările apar atunci când încerci să-i impui copilului să facă ceva, deși nu ar trebui să-ți forțezi niciodată copilul să facă ceva fiindcă se creează o relație de ”părinte împotriva copilului”.
De ce nu funcționează amenințările „goale”
Copilul se simte mai supărat la gândul amenințării și la faptul că mergi împotriva dorințelor lui.
De fiecare dată când folosești o amenințare, aceasta va înrăutăți situația pentru data viitoare.
Copiii îi vor antrena pe părinți să se retragă în cele din urmă și să-i lase să-și facă singuri treaba.
În timp, devine din ce în ce mai dificil să te gândești la amenințări care vor funcționa cu adevărat.
Când părinții folosesc excesiv amenințările, își pierd puterea.
Părinții ar trebui să lucreze la crearea unei relații de cooperare cu copiii lor.
Cel mai puternic instrument pentru a obține un comportament bun de la copilul tău este crearea unei legături puternice cu el.
În echipă, copilul tău se va simți înțeles, în siguranță și dornic să accepte ajutor și sfaturi de la tine.
Prin afirmații pozitive și laude, încurajează-i întotdeauna comportamentul bun. De exemplu, „Îți mulțumesc că ai luat acele jucării, ăsta este un lucru bun”.
Fiecare familie ar trebui să aibă reguli bine cunoscute. Este util să enumeri regulile. Ar trebui să fie foarte clar ce se va întâmpla dacă regulile sunt încălcate. Copiii vor ști la ce să se aștepte atunci când încalcă regulile. Trebuie să fii consecvent în evidențierea consecințelor.
Poți reformula orice fel de amenințare „goală”. De exemplu, spune „Strânge jucăriile și-ți voi citi o poveste nouă înainte de culcare” în loc de ”Dacă nu strângi jucăriile le voi da altui copil”.
***
Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com sau pe Facebook Messenger
Suprimarea emoțională are rezultate negative asupra copiilor. Cercetările arată că este mai bine să exprimi emoțiile negative într-un mod sănătos decât să le atenuezi.
Copiii sunt buni la captarea indiciilor subtile din emoții. Dacă simt că s-a întâmplat ceva negativ, iar părinții se comportă normal și nu abordează acest lucru, este confuz pentru ei.
Un părinte care respinge emoții este un părinte care subminează conștient sau inconștient sentimentele negative sau expresia emoțională a copilului său. El invalidează emoțiile copilului și îl face pe copil să se simtă rău că are acele sentimente.
Exemple de respingere a emoțiilor negative ale copiilor:
– Nu fi un copil plângăcios!
– Nu e mare lucru!
– Nu ar trebui să te simți așa!
– Nu fi atât de sensibil!
– Doar uită de asta și mergi mai departe!
– Dacă nu te oprești din plâns, îți dau eu motiv să plângi!
Cele mai frecvente motive pentru care părinții respingemoțiilor negative ale copiilor:
1. Așa au fost crescuți ei înșiși
2. Sunt în negare
Unii părinți resping emoțiile copiilor pentru că nu le înțeleg sau nu vor să le facă față.
3. Folosesc o modalitate greșită de a ajuta
Unii părinți cred în mod eronat că dacă emoția dificilă nu este lăsată să iasă la suprafață, în cele din urmă va dispărea de la sine. Astfel, în loc să se ocupe de emoție într-un mod sănătos, copilul își suprimă emoția.
Institutul Gottman a rezumat abordarea de coaching emoțional pentru părinți în 5 pași:
1. Fii conștient de emoția copilului tău!
2. Recunoaște expresia emoției copilului ca un moment perfect pentru intimitate!
3. Ascultă cu empatie și validează sentimentele copilului tău!
4. Ajută-ți copilul să învețe să-și eticheteze emoțiile cu cuvinte!
5. Stabilește limite atunci când îți ajuți copilul să rezolve probleme sau să facă față situațiilor supărătoare.
Exemple de cuvinte care arată empatie:
– Înțeleg că te simți frustrat/dezamăgit/enervat/gelos…
– Este în regulă să te simți copleșit/trist/furios/nervos…
Putem ajuta copilul să-și accepte sentimentele și în același timp să-i ghidăm comportamentul spunând lucruri precum:
„Este în regulă să te simți frustrat, dar nu este în regulă să lovești/muști/țipi…”
Este important să simțim toate emoțiile, inclusiv pe cele incomode, să le experimentăm și să le acordăm timp.
ATENȚIE!
! Copiii ale căror emoții dificile sunt în mod constant invalidate au mai multe dificultăți de reglare a emoțiilor.
! Părinții care resping în mod obișnuit emoțiile copiilor lor, îi învață pe aceștia cum să fie insensibili la suferința altora. Acești copii au o funcționare emoțională slabă, în special în ceea ce privește empatia.
****
Resurse:
sciencedaily-com
parentingforbrain-com
gottman-com
*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de acest subiect ori pur și simplu vrei să afli mai multe detalii, îmi poți scrie la adresa de e-mail: psihologsimonaionita@gmail.com sau pe Facebook Messenger
