În 1987, dr. Richard Gardner a vorbit pentru prima dată despre sindromul de alienare parentală, spunând că este o încercare conștientă sau inconștientă a unui părinte de a se comporta în așa fel încât să înstrăineze copilul de celălalt părinte. Mai târziu, el a extins conceptul adăugând că pot exista factori care apar în interiorul copilului, independent de contribuțiile părinților care favorizează dezvoltarea sindromului. Astăzi, majoritatea experților în sănătate mintală sunt de acord că acel comportament de alienare parentală este evident în multe cazuri de divorț și custodie, în special în divorțurile cu conflicte mari.
Parentificarea apare atunci când părinții caută la copiii lor sprijin emoțional și/sau practic, mai degrabă decât să-l ofere. Prin urmare, copilul devine îngrijitorul.
Am văzut zilele trecute documentarul Adevăruri despre trecut: Parenting în „epoca de aur” (@TVR1) . M-a emoționat și m-a contrariat. M-a emoționat amintindu-mi de propria copilărie. M-a contrariat că încă există persoane care cred că e esențial faptul că oamenii importanți în istoria omenirii nu au avut o copilărie fericită.
Copiii experimentează emoții complexe la fel ca adulții. Ei devin frustrați, entuziasmați, nervoși, triști, geloși, speriați, îngrijorați, supărați și jenați.
„Sunt doar obosită” este una dintre explicațiile pe care multe mame și le dau atunci când simt că nu mai au energie, răbdare sau disponibilitate emoțională. Dar unde se termină oboseala firească a vieții de părinte și unde începe burnoutul parental? Și când simptomele pot indica o depresie?
Familia reprezintă primul mediu de dezvoltare pentru orice copil și joacă un rol esențial în formarea personalității acestuia. Activitățile desfășurate în familie contribuie semnificativ la dezvoltarea emoțională, socială și intelectuală atât a copiilor, cât și a părinților. Timpul petrecut împreună consolidează relațiile, creează amintiri de neuitat și oferă un cadru favorabil pentru învățare și comunicare.
