În 1987, dr. Richard Gardner a vorbit pentru prima dată despre sindromul de alienare parentală, spunând că este o încercare conștientă sau inconștientă a unui părinte de a se comporta în așa fel încât să înstrăineze copilul de celălalt părinte. Mai târziu, el a extins conceptul adăugând că pot exista factori care apar în interiorul copilului, independent de contribuțiile părinților care favorizează dezvoltarea sindromului. Astăzi, majoritatea experților în sănătate mintală sunt de acord că acel comportament de alienare parentală este evident în multe cazuri de divorț și custodie, în special în divorțurile cu conflicte mari.
Una dintre cele mai u ș oare metode de a- ț i înv ăț a copilul cum s ă împ ă rt ă cu al ț ii este s ă insi ș ti asupra situa ț iilor în care ai împ ă r ț it sau d ă ruit chiar tu.
„Sunt doar obosită” este una dintre explicațiile pe care multe mame și le dau atunci când simt că nu mai au energie, răbdare sau disponibilitate emoțională. Dar unde se termină oboseala firească a vieții de părinte și unde începe burnoutul parental? Și când simptomele pot indica o depresie?
Am văzut zilele trecute documentarul Adevăruri despre trecut: Parenting în „epoca de aur” (@TVR1) . M-a emoționat și m-a contrariat. M-a emoționat amintindu-mi de propria copilărie. M-a contrariat că încă există persoane care cred că e esențial faptul că oamenii importanți în istoria omenirii nu au avut o copilărie fericită.
