„Sunt doar obosită” este una dintre explicațiile pe care multe mame și le dau atunci când simt că nu mai au energie, răbdare sau disponibilitate emoțională. Dar unde se termină oboseala firească a vieții de părinte și unde începe burnoutul parental? Și când simptomele pot indica o depresie?
Există semne evidente ale anxietății copiilor mici, cum ar fi fricile și fobiile excesive, dar există și semne mai subtile care indică un temperament anxios și sensibil.
Studiile despre copiii care au prieteni imaginari au arătat că această practică este destul de comună și are multiple beneficii pentru dezvoltarea lor.
În 1987, dr. Richard Gardner a vorbit pentru prima dată despre sindromul de alienare parentală, spunând că este o încercare conștientă sau inconștientă a unui părinte de a se comporta în așa fel încât să înstrăineze copilul de celălalt părinte. Mai târziu, el a extins conceptul adăugând că pot exista factori care apar în interiorul copilului, independent de contribuțiile părinților care favorizează dezvoltarea sindromului. Astăzi, majoritatea experților în sănătate mintală sunt de acord că acel comportament de alienare parentală este evident în multe cazuri de divorț și custodie, în special în divorțurile cu conflicte mari.
Parentificarea apare atunci când părinții caută la copiii lor sprijin emoțional și/sau practic, mai degrabă decât să-l ofere. Prin urmare, copilul devine îngrijitorul.
La 2-3 ani jocul este important. Copiii învață prin joc. Le place să se joace cu ceilalți, să picteze cu degetele sau cu o pensulă, să țopăie în pat sau pe o trambulină. Le place să petreacă timp cu părinții.
Copiii experimentează emoții complexe la fel ca adulții. Ei devin frustrați, entuziasmați, nervoși, triști, geloși, speriați, îngrijorați, supărați și jenați.